Pieton caut trotuar

Locuiesc in Rahova si muncesc in Primaverii. Strabat orasul din cel mai sudic colt catre nord. Am mai povestit despre tramavaiul 32 care duce cu sine mirosul bucatariilor celui mai sarac sector, haine prafuite, miros de transpiratie, unghii murdare, vocabular colorat…

De la Piata Cosbuc, cea mai celebra piata de flori din Bucuresti, linia tramvaiului este invadata de masinile ce nu mai au loc pe drum pentru ca drumul a fost ingustat ca sa faca loc “metroului usor 32”. Metroul usor e mai lent decat vechiul tramvai 32. Carosabilul a disparut, asa ca  va puteti imagina si singuri ce soarta a avut  trotuarul.

 De la Piata Unirii ma inghesui zilnic in al doilea sau al treilea metrou dar ajung in doar 10 minute la Aviatorilor. De aici pana la birou sunt iar pieton pentru 10 minute. Trebuie sa bat cu piciorul intregul  Bulevard Primaverii, acum invadat de zapada. Jumatate din trotuar si din carosabil a devenit acum doi ani „parcare rezidentiala” pentru un complex de birouri. Discutabil cine si cum a dat aprobare pentru asa ceva desi complexele de birouri sunt obligate, prin lege, sa asigure si parcare subterana.

 Acum a nins. Bucurestiul arata mai curat, e mai multa lumina si o parte din zi reusesc sa nu mai aprind lumina. In Primaverii sunt firme cu staif, doamnele topaie mandre pe tocuri impresionante, aerul este invadat cu Chanel, strazile populate de masini scumpe… Deh, suntem in nord!

 De cum a dat zapada slujbasii firmelor au inceput sa curete parcarile. Si unde altundeva sa arunce zapada decat pe jumatatea de trotuar ramasa libera?  Desteapta mutare! Si eu pe unde sa mai merg? Zilnic ma claxoneaza si injura tot felul de soferi nervosi pentru ca merg pe drum. Ei stau comod in costumele lor scumpe, la caldurica, si nu au rabdare sa imi fac si eu, lipa-lipa, carare prin nameti. Pe unii care se opresc sa ma „blagosloveasca” ii intreb cu mirare „Eu pe unde sa merg?  Unde e trotuarul?”. Evident ca ei imi raspund ca nu e treaba lor.

 Asa ca, vin aici si spun : Pieton caut trotuar. Gasitorului recompensa votul meu la alegerile viitoare!

De cate ori moare o inima de mama?

Cand Emi ma tine  strans in brate si-mi spune ”mami, ‘ubesc eu”,  timpul se opreste in loc si inima mamei inceteaza sa mai bata. Si eu as vrea ca totul sa se opreasca asa.

 Cand Emi , ramas cu mine acasa pentru ca tati s-a dus la “vici” pentru ca are “teaba”, ma striga tati, inima mea de mama a plange mahnita ca micutul nu are inca notiunile de mama si tata bine clarificate in minte.

 Cand vede tramvaiul Emi striga “uite…tenu!” si inima lui bate cu repeziciune si a mamei mai sta odata.

 Cand a recunoscut prima culoare, albastru, si n-a mai uitat-o, inima mamei iar a stat.

 Cand am dat petrecere in cinstea lui si am  umplut casa de baloane, chiote si voie buna, nu copiii sau jucariile i-au luat ochii ci adultii care se intreceau cu mic cu mare sa il tina in brate si sa-l pupe. Atunci mama a stat deoparte si a privit cu ochii in lacrimi fericirea micutului care pentru prima oara in viata avea toata atentia si dragostea adultilor din jur. Si inima mamei iar a stat.

 Cand isi pregateste baia ca un om mare, isi da drumul la apa, isi vantura apa cu mana, isi toarna gelul de dus, uleiul si cate si mai cate minunatii frumos mirositoare, toate ale lui, cand isi aduce ratele si masinutele si apoi fericit se dezbraca ca sa intre in apa, inima mamei bate cu putere gata sa iasa din piept. Si Emi se zbenguie in apa, se spala cu buretele la fund, isi spala masinutele si cand e timpul sa iasa spune „stai pic”, „nu gata”.

 Cand Emi a cerut pentru prima data in viata lui cu ce sa se imbrace, „mama, asta nu buna, bugii”, cand a refuzat geaca sau caciula alese de mine si si-a ales el altceva pentru ca acum poate sa aleaga, inima mamei a varsta lacrimi de sange.

 Cand Emi a invatat ca nu exista „nu pot” pentru ca mama e mereu alaturi de el si ii spune ca el e puternic, si se bucura cu chiote pentru ca el poate sa urce scarile, sa se dea pe topogan, sa se dea in leagan, si niciodata nu-i e frica pentru ca el e puternic, atunci inima mamei o iar la goana ca nebuna.

 Cand ne-a intrebat o tanti in parc cum ne cheama si pentru prima data mama l-a auzit spunand „Emi” si apoi a continuat „tei” (trei), inima mamei a zbughit-o pe coclauri necunoscute si cu greu a revenit la ritmul ei normal.

 Cand alta tanti ne-a intrebat in parc daca mergem la gradinita si mami a spus ca nu inca, iar la intrebarea „de ce” mama nu a stiut sa spuna decat ca am venit acasa de abia de doua saptamani si ca suntem adoptati, iar tanti si-a luat repede fetita de pe balansoar si a plecat, inima mamei a inceput sa urle de durere.

 Cand isi pune ciorapeii , cand se spala pare dinti (pentru prima data in  viata lui) chiar daca il dor dintisorii de sus, cariati in totalitate, cand cere sa-si spele farfuria, cand sorteaza rufele pentru masina de spalat, cand cere olita, cand spune „am teaba”, „telegi?”, cand il strange in brate pe „Govei” (Grivei), catelusul de plus, la culcare, cand face o traznaie si vine repede sa ma stranga in brate, cand ma pupa ca sa-mi treaca buba, asa cum a vazut ca face si mami cu el, cand vorbeste la telefon cu tati, cand mangaie toti bebelusii in carucior care ne ies in cale, cand isi ofera jucariile copiilor care plang, cand se catara la mine in brate in timp ce scriu aceste randuri, cum sa mai bata inima de mama?