Pledoarie.

Trăim schizofrenic.  Zâmbim universului de dincolo de uşa casei şi urlăm în perne în spatele uşilor închise. Exersăm zâmbetul natural până ne dor maxilarele, ne alegem cuvintele cu grijă in interacţiunea cu ceilalţi şi vărsăm veninul în interacţiunea cu noi.

În acest context eu nu mă mir că o tânără talentată alege, la 37 de ani, să sară pe geam, sau că o alta, proaspătă mămică, alege se bea otravă. 

Nu ştiu ce resorturi  au declanşat gestul dar înţeleg cum este să nu mai poţi. Să nu mai poţi înainte şi nici înapoi, să nu mai găseşti sprijin în azi dar nici în ieri. Înţeleg că oamenii te pot părăsi, trăda sau răni, că urcuşul e doar o pantă şi că eşti din ce în ce mai chircit în durerea ta.

Nu, nu pledez pentru sinucidere. Nu tocmai eu, cea care iubeşte atât de mult oamenii. Pledez doar pentru dreptul de a fi slab, de a declara onest că nu mai poţi şi că tot ce ai avut de dăruit n-a prea avut rost. Pledez pentru înţelegere, compasiune şi empatie.

Doi ani de VIAŢĂ

Pe 8 octombrie anul acesta s-au împlinit doi ani de când trăim altfel, de când sunt mama lui Emi, de când apartamentul din Rahova a căpătat culoare şi viaţa are un ritm diferit.

Acum 2 ani, pe 8 octombrie,  Emi venea acasa definitiv. Era mic, speriat, tăcut…Doi ani au trecut foarte repede pentru că viaţa nu stă să ne aştepte. Şi Emi a crescut cu fiecare zi  invăţându-mă ce înseamnă să iubeşti necondiţionat, să te joci, să fii prieten, să te bucuri şi să fii trist.

Am trăit ultimii doi ani la extreme, între fericirea supremă de a fi mama unui asemenea îngeraş şi disperarea orelor de febră, a nopţilor cu tuse, a controalelor medicale (nas, ochi, gât, urechi, picioare, inimă). Am trăit emoţiile serbărilor de la grădi, a lui Moş Crăciun şi a Iepuraşului, a zilelor de naştere, a concediilor de vară…Am văzut zeci de piese de teatru de copii, participat la alte zeci de petreceri de zile de naştere de prichindei, bătut cu sfinţenie toate parcurile din Bucureşti, ne-am plimbat pe role, pe gheaţă şi pe bicicletă, am învăţat să înnotăm, ne-au refuzat la cursurile de dans, ne-au acceptat la cursurile de pian, am participat la toate concursurile anunţate la grădi, a mers la film, am mers la muzee…

Nimic din ce am trăit în aceşti doi ani nu seamănă cu viaţa pe care am trăit-o înainte. Emi mi-a schimbat viaţa, mi-a demonstrat că oricât de organizat eşti atunci când ai un copil trebuie să faci faţă imprevizibilului. Am învăţat despre limitele mele, despre resursele mele nebănuite şi despre nevoia mea de a fi iubită aşa cum mă iubeşte Emi când mă pupă dimineaţa şi-mi spune că trebuie să mă trezesc pentru că el nu are cu cine să se joace. Şi am mai învăţat că partenerul meu de viaţă este cel mai bun tătic din lume. Nu ştiu să descriu în cuvinte cum este să-ţi priveşti soţul şi fiul parcând maşinuţe, urmărind un meci de fotbal, mergând de mânuţă prin parc, discutând despre treburi de băieţi, făcând duş împreună….

Da, a fost şi greu dar despre greul ăsta nu vreau să-mi mai amintesc.

Anul acesta, pe 8 octombrie, am sărbătorit doi ani de viaţă. Am mers în parc şi ne-am dat în maşinuţe, ne-am plimbat cu trenuleţul, am sărit la saltele şi ne-am dat pe topogan. Apoi ne-am pupat si gâdilat, ne-am uitat la X Factor (emisiunea favorită a lui Emi) şi am adormit fericiţi pentru că ne avem.

Viaţa ca-n gară.

Zilele trecute am realizat că cel mai bine ştiu să muncesc şi să aştept. Cred că am vocaţie de soţie de misionar. Pot să împletesc şi să fac compoturi aşteptând.

În tinereţe aşteptam să fiu iubită. Evident, aşteptam iubind. Şi în timp ce urzeam planuri aducătoare de fericire, în nopţile mele insomniace, nu făceam de fapt nimic. Nici măcar nu trăiam.

Mai apoi, după ce m-am consolat că iubirea nu ştie adresa mea, m-am cufundat în muncă. Şi am tot muncit ordonat, corect, organizat, în termen, raportat… Am muncit aşteptând recunoaşterea. Evident că  pălmaşii invizibili  nu primesc niciodată recunoaşterea muncii lor.  Ei sunt vital necesari  în agrenajul complicat al vieţii dar nu se oboseşte nimeni să le spună ceva. Ar fi o risipă de cuvinte, ei muncesc oricum. Ce sens are ? Dacă ceva nu funcţionează corect, nu-i bai, se găseşte cineva să reclame.

Pentru că iubesc oamenii, oricum ar fi ei, mi-am făcut mereu timp să ajut. Cu un CV,  cu o scrisoare de intenţie, cu o traducere, cu o informaţie sau chiar cu un job. Atunci am început să-l aştept pe „mulţumesc”. Şi nici până în zilele noastre nu m-am dezbărat de acest obicei prost. Aştept de două zile să-mi mulţumească o elevă că m-am pus pe scris scrisori de intenţie în timp ce îmi plimbam prin casă, în braţe, băieţelul bolnav şi miorlăit. Mai aştept să-mi mulţumească o prietenă pentru că i-am făcut o recomandare pe care ea mi-o solicitase. Aştept să-mi mulţumească o străină trimisă la mine de-o prietenă pentru ca să o ajut să-şi caute job…şi lista poate continua. Aştept!

Şi pentru că aşteptarea mea nu are limită, aştept uneori răspunsuri la scrisori/emailuri: „Am primit, mă gândesc”, „ Am primit, nu ştiu”, „ Am primit, te iubesc!”, „Am primit, revin”.

Şi aştept.

Aştept să aflu că cineva regretă că m-a jignit, că cineva a înţeles că a greşit, că am fost condamnată pe nedrept, că altcineva s-a pripit.

Aştept.

 Când vi se pare că nu am mai dat nici un semn, nu vă speriaţi. Sunt aici, în gara vieţii mele şi aştept.

Dragostea unicului dans. Epilog

Sunt mandră de barbatul care ai devenit astăzi. Cel ce eşti  astăzi este plămada femeii cu care te-ai căsătorit şi cu care ai făcut copii. Asta spune că ai ales bine.

Îmi place să privesc bărbatul deştept, cerebral, aşezat, a cărui voce capătă inflexiuni duioase când povesteşte despre copiii  lui şi inflexiuni misterioase când îşi menţionează, în treacăt şi elegant, soţia.

Eu nu ştiu să fac asta dintr-un bărbat. Cu siguranţă ţie nu ţi-aş fi fost de nici un folos. Aşa cum ai spus astăzi şi intuit cu ani în urmă, sunt o femeie care trăieşte intens. Şi dacă bucuriile intense sunt molipsitoare, tristeţile adânci şi depresive sunt păguboase. Oamenii ca mine trăiesc mereu la extreme, când bolnavicios de entuziaşti , când compleşitor de abătuţi.  Între rai şi iad nu există fericire.

Am recitit blestematele caiete pentru că întalnirea cu tine m-a adus într-o zona de îndoială şi curiozitate. Nu ţineam minte decât că ai fost marele meu absent şi că în absenţa ta eu am inventat o poveste de iubire. Am fost uimită să înţeleg nu doar că-ţi aduci aminte cum mă cheamă, cum arăta,  într-o zi,  trupul  meu după ce ne-am iubit, dar şi că nu m-ai uitat şi m-ai căutat candva.  Îţi jur că am crezut în toţi anii ăştia că  habar n-ai cine am fost.

Întoarcerile în trecut nu sunt lipsite de consecinţe, ne poartă pe cărări pe care credeam că le-am bătătorit.  Şi după câteva pagini n-am putut să inchid, aşa că am citit zeci şi zeci de pagini de amănunte care nu mi-au otrăvit inima ci m-au înduioşat.

Te-am iubit onest şi altruist. Nu am vrut niciodată să te am, ci doar să mă iubeşti puţin (deşi cred că nu m-aş fi mulţumit doar cu puţin). Şi tu nu m-ai iubit pentru că aşa a fost să fie. Eu n-am adunat obidă şi nu mi-am dorit pentru tine decât să-ţi fie bine. Cred în iubirea generoasă,  cea  care te face să laşi pe cineva să intre şi să iasă din viaţa ta după cum simte chiar dacă ţi-o face harcea-parcea. Nu cred în iubirea legată cu lanţuri, străbătută de reproşuri şi blesteme.

Tu eşti un bărbat minunat şi iubirea mea pentru tine trebuie să o iei ca pe un trofeu. Nu ai trăit degeaba. Te-a iubit, cândva, o fată pentru care erai şi soarele şi luna.   E tinereţea ta.  Şi e frumoasă aşa cum a fost ea.