„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Valerie Gogan. Un personaj.

de

floare de coltalpinet.org

 

Am fost invitată, alaltăieri, la vizionarea filmului Aferim! la cinematograful Elvira Popescu, vizionare urmată de o dezbatere cu invitați, printre care și regizorul Radu Jude.

Ploia rece nu mi-a deturnat planul. Am ajuns la ora fixată și am fost poftită în cladirea bibliotecii franceze pentru cocktail și networking.

Mi se întâmplă foarte des, în ultimele luni, să merg în cercuri de ong-iști și să nu cunosc foarte multă lume. După atâția ani în sector, ăsta e un semn bun care mă inspiră  și mă face optimistă în legătură cu viitorul.

Mă învârt de două  ori în cerc, mă prezint ici și  colo întrebându-mă cine sunt oamenii aceștia și cum au ajuns aici. Identific persoane de la ambasadele europene la București, ongisti din zona drepturilor minorităților, tineri elevi/studenți, dar și  un grup  divers greu de clasificat. Se prezintă doar cu  numele  mic și nu își declină apartenența la vreo  organizație.

Mă stabilesc într-un colț cu vedere bună spre sală, lângă grupul  neclasificabil și mă lipesc de o doamnă în vârstă.  Inițiez un dialog, curioasă fiind să aflu cine este și cum a ajung aici. Vorbim despre vreme, film, pentru ca apoi să ne îndreptăm împreună spre barul amenajat.Vioaie și rapidă în gesturi, doamna se servește din toate cele expuse și-mi solicită, pe alocuri, ajutorul.  Mănâncă rapid, cu poftă, dar organizat, fără să atragă atenția asupra ei și fără incidente. Mă uit, cu coada ochiului, în farfuria ei și  mă mir de amestecul de cărnuri  și legume. Până să mă dezmeticesc, doamna a mai făcut un tur și  revine cu prada.

 

Mănâncă cu apetitul  unei persoane de 30-40 de ani deși arată trecută de 60. Gândul îmi zboară la tata care nu mai iese din casă de 20 de ani, mai departe piață sau doctor, și  care se mișcă extrem de lent. Sunt în profundă admirație deja și habar nu am când a ajuns doamna la desert. Prăjituri diverse, dar și un amalgam de fructe dispar cu repeziciune din farfurie. Doamna îmi face recomandări. Eu mă scuz și-i explic că nu sunt într-o formă fizică potrivită  cu dulciurile la cină. Relaxată îmi comunică că ei îi permite și silueta și  diabetul pentru că nu-l  are. Politicioasă o întreb cum reușește. Îmi spune că urcă pe munte. Conștientă de efectul spuselor  ei, începe să-mi povestească  cum merge pe munte săptămânal. Așa și-a petrecut tinerețea, așa și-a învățat copiii dar și nepoții. Cu toții iubesc urcatul pe munte. Pentru că are 80 de ani  și nu mai poate căra un rucsac greu, alege urcușuri de o  zi. Se suie în tren dimineața, își  face un plan, împreună cu prietenii cu care împărtășește această pasiune, și  se întoarce seara.

Deja mă simt oribil. Am 44 de ani, sunt supraponderală și nu am nici pe jumătate vivacitatea doamnei. O întreb cum își găsește prieteni de cățărat. Îmi arată grupul divers greu de catalogat și-mi  spune că face parte din Clubul Floarea de Colț, un club alpin, cu oameni  în majoritate singuri, care își petrec timp de calitate împreună.

 

Mărturisesc că nu am auzit despre club și îndrăznesc să o întreb ce a adus-o aici în seara asta. Mi-a  spus că a fost la un alt eveniment, în urmă cu câteva zile,unde a auzit despre vizionarea de astăzi. În general cei din club se informează frecvent,  seniorii mai mult telefonic, în legătură cu  astfel de evenimente.

Mai apoi fac cunoștință cu Diana și domnul Costel. Ea în jur de 45 de ani, el peste 65.  De la ei  nu scot nimic, așa că mă întorc la personajul meu. O întreb dacă merge des la evenimente. Senină îmi  spune că aproape  în fiecare zi. Nu stă acasă, nu o sperie orele târzii, e avidă de lume și de activitte culturală.

 

O întreb dacă soțul i-a împărtășit pasiunea pentru munte sau  s-a lăsat convins de dânsa. Îmi spune că a avut noroc, a întâlnit mare iubire și au avut pasiuni comune. Concluzionez, ca pentru mine, că e mai bine că se menține activă, decât să stea acasă  îngropată  în amintiri. Mă contrazice și-mi  spune că  a avut o viață frumoasă și a strâns numai amintiri  frumoase, pe cele urâte a preferat să le uite. Tatonez terenul și presupun că a avut o viață fără provocări  majore. Atunci îmi  spune că în momentele cheie, după ce a încercat tot ce putea ea omenește să facă, s-a lăsat în voia sorții și lucrurile  s-au rezolvat de la sine. Pentru ea credința a fost o soluție.

 

Ca să exemplifice, îmi povestește că în `56 a fost exmatriculată din toate facultățile din țară. Era studentă la ingierie. Ea, împreună cu  un alt coleg, au căzut victimele unei  făcături. Ei i s-a părut că făcătura  este atât de evidentă încât a plecat relaxată în vacanță gândind că la întoarcere va demonta totul. După vacanță i s-a ridicat legitimația de student și interzis accesul în facultate. Cu greu a pătruns la Decan care i-a dat dreptate dar i-a spus ca decizia e la Rector. La Rector  nu a reușit să intre dar a depus un memoriu. Nu a primit niciodată răspuns la memoriu. Dosarul prost și făcătura păreau că i-au pecetluit soarta. Când credea că totul  e pierdut, profesorul de matematică, comunist ilegalist, a intervenit la vârful partidului pentru că a-și apăra cei  doi studenți merituoși. A pierdut un an universitar dar și-a putut continua studiile.

 

Mă întreabă cât e ceasul, preocupată să nu pierdem vizionarea. Îmi spune că își dorește un loc mai în spate pentru că are ochii buni și-I place să vadă panoramic.Nici la teatru nu-I  place să stea prea aproape  de scenă. La Ateneu, unde are abonament de când era liceană, stă tot în spate pentru că are auz bun. Ar fi vrut să fie sunetist, dar a impiedicat-o dosarul. Așa, s-a făcut inginer de telecomunicații. Asta explică, spune ea, de ce e ea așa de comunicativă, pentru că domeniul  ei de activitate stimula comunicarea.

 

O domnișoară se apropie și ne invită în sală. Ne strângem poșetele și ne luăm la revedere, dar nu înainte de a ne prezenta. Se recomandă Valerie Gogan. Îmi spune că în buletin e Valerica dar acasă i s-a spus mereu Valerie. Numele îmi rezonează cumva dar mă grăbesc spre sală.

Ajunsă acasă caut pe google numele și aflu că este al unei actrițe scoțiene. Mă simt trasă  pe sfoară. Poate că nici nu o  cheamă așa, nu  are 80 de ani și clubul de apliniști nu există.

 

Caut clubul și-l găsesc. Intru pe forum, mă  uit la poze din drumeții, citesc postările…Cred sincer că personajul  meu există și într-o oarecare măsură  este așa cum s-a prezentat.

 

Categorii:
Despre viata

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title