„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Vinovată fără vină.

de

vinovata fara vinaMint în fiecare zi a vieţii mele.

Mint când plâng şi pretind că îmi curg ochii de la aerul condiţionat. Mint când mă prefac că nu îmi pasă şi decid să merg mai departe; când tac din diplomaţie şi linguşesc cu eleganţă din politeţe; mint când mă trezesc epuizată şi spun „Bună dimineaţa! Ce frumoasă este viaţa!”; mint când sunt rănită şi spun: „nu-i nimic, nici nu am băgat de seamă”, mint când spun că mai pot; mint când spun că am timp…Mint.

Dar pe Emi nu l-am minţit niciodată. Şi am făcut din asta un titlu de glorie. Din dorinţa de adevăr i-am spus şi lucruri pe care nu vrea, nu e pregătit să le audă. Periodic repet, cu voce egală şi ton normal, cuvinte precum „adopţie”, „înfiere”, „abandon”. Emi reacţionează inegal, fie e indiferent, fie pune întrebări, fie se miră şi râde „cine a mai pomenit, cum să am două mame?”.

Campania ProTv „Vreau şi eu părinţii mei” l-a surprins pe Emi în faţa televizorului şi a generat alte întrebări. Tati i-a explicat, pe ton neutru, ce înseamnă asta şi Emi a decretat că el îşi aduce aminte că şi el a fost abandonat. Că a fost dus cu un taxi la spital şi lăsat acolo. Am fost şocaţi de acurateţea amintirii lui şi am trecut peste. În tăcere ne-am consumat emoţiile după ce el a mers la culcare.

Peste două zile Emi s-a trezit plângând noaptea. De fapt, toată noaptea ne-a ţinut aşa. A doua zi de dimineaţă când l-am întrebat de ce a plâns în somn m-a certat pentru că l-am abandonat în spital. Luată pe nepregătite  m-am apărat neconvingător. Zilele ce au urmat a făcut acelaşi reproş tăticului şi apoi colectiv amândurora. Am decis să încasăm în tăcere admonestările. Mai multe explicaţii ar aduce acum mai multă suferinţă şi el e foarte supărat.

 Evităm televizorul, ignorăm reproşurile şi aşteptăm să treacă furtuna. Sunt vinovată de a nu fi minţit, vinovată pentru suferinţa lui reală, vinovată pentru că tac şi nu mă apăr.

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Eu cred ca ai luat cea mai buna decizie, copilul asta a trecut prin prea multe si nu avea nevoie de minciuni in plus. Sper din tot sufletul ca atunci cand va fi mai maricel va sti sa va aprecieze sinceritatea. Iar deocamdata cred ca singura solutie e sa ii amintiti cat mai des cat de mult il iubiti si sa il asigurati ca nu il veti parasi. Sau poate cel mai bine ar fi sa consultati un psiholog ca sa va asigurati ca sentimentele lui de acum nu degenereaza. Oricum, imi pare sincer rau pentru situatia asta, sunteti niste oameni extraordinari pentru ce faceti pentru Emi, nu meritati si mai multe greutati.

    Corina 19 iulie 2011 9:32 AM Răspunde
    • Corina, nu sunt trista decat din cauza tristetii lui. Regret ca, fara sa vreau, am creat confuzie in capul lui.

      Anemari 19 iulie 2011 12:25 PM Răspunde
  • Ane,ati procedat bine,insa nu stiu daca nu era mai bine sa ii explici puiului un pic mai incolo.
    In ce ma priveste,eu sunt pericol public,si cred ca daca ar depinde numai de mine,as pleca cu cate 2 puiuti de fiecare mana,incercand sa le dau o alta sansa…

    adrianagianinna 19 iulie 2011 11:00 AM Răspunde
    • Adrianagianinna, m-a presat timpul. Mi s-a spus de la inceput ca prima data cel ce-i va striga baietelului meu „adoptatule” va fi prietenul lui cel mai bun. M-am temut ca momentul asta il va lua pe nepregatite si am vrut sa il inarmez cu toate instrumentele necesare, sa nu se teama de cuvinte.

      Anemari 19 iulie 2011 12:23 PM Răspunde
  • Copii au nevoie de certitudini, au nevoie sa se bazeze pe noi…poate se va simti mai bine daca-l veti asigura ca nu-l va mai abandona nimeni niciodata 🙂

    Baietelul meu a avut nevoie de multe luni pana sa creada ca cel putin mami nu va pleca de langa el 🙂 si dupa ce a acceptat asta m-a intrebat: „nu-i asa ca-mi spuneai ca n-o sa pleci niciodata doar ca sa fiu linistit? ”

    copiii sunt niste comori…(si) de simtire…

    Roberta 19 iulie 2011 11:27 AM Răspunde
    • Roberta, ii spunem mereu. Poate ca si el se gandeste ca ii spunem doar asa ca sa se simta el bine. Stim atat de putine lucruri despre cum e populata mintea unui copil!

      Anemari 19 iulie 2011 12:24 PM Răspunde
  • Ane, va fi bine. imi pare tare rau.
    Campania ProTV ne-a „lovit” si pe noi. i-am explicat Anei despre copiii abandonati, a pus intrebari, am raspuns. O zi mai tirziu a pus alte intrebari. si am raspuns din nou.
    mi-a zis intr-o dimineata sa nu plec la serviciu pina nu vine sora mea sa stea cu ea … sa nu o las copil abandonat. si eu am ris.
    teama ca o lasam „copil abandonat” e cu ea de atunci. „stai ca vin jos cu tine, nu ma lasa copil abandonat”. „daca pleci la serviciu, eu ramin cu maia, nu ma lasi copil abandonat, da? ”
    reclama aia e singura care a avut un impact extraordinar. daca stiam nu mai lasam tv-ul pe protvi. deja ma simt vinovata…

    iana 19 iulie 2011 12:55 PM Răspunde
    • Iana, acum purtam pampers si suzeta in casa si ne „prefacem ” ca suntem bebelus. Mami si tati trebuie sa-l tina in brate ca pe bebelusi.

      Anemari 20 iulie 2011 6:19 AM Răspunde
  • Ane, am primit mai demult, un mail. In el, scria ceva de genul : ” unii copii cresc in burtica mamei lor, altii in inima celor care-i iubesc „.
    Am zambit. Am simtit aceste vorbe ca fiind un mare adevar.
    Lucrez intr-un centru de plasament. M-am gandit la toti copiii mei, caci intr-un fel, ei sunt si ai mei. Si o parte din ei, mi-au crescut in inima.

    Am iubit foarte mult o fetita. O cunoasteam de cand era bebelus. Astazi, ea este in plasament. Joi, voi merge sa o vad. Cred ca a mai crescut 🙂
    Cand era mai micuta, a avut un moment in care a fost foarte preocupata sa afle de unde a venit ea, cine ii sunt parintii si de ce a ajuns intr-un centru. Am tot discutat despre asta. N-am avut raspuns la toate intrebarile ei si i-am spus onest, ca sunt unele pe care nu le cunosc.
    Si-a dorit mult, mult sa-si cunoasca mama biologica. Am vorbit cu sefa mea si cu sufletul la gura si coplesite de anxietate, am inlesnit o intalnire intre fetita si mama ei biologica. Anxietatiile au fost ale noastre caci ea, a fost linistita. Intalnirea lor a avut loc intre patru ochi. Dupa, a fost cumva mai impacata cu ea. Mi-a spus ca mama ei biologica nu a putut sa aiba grija de ea si ca de accea a lasat-o intr-un centru. Si m-a rugat sa-i mai povestesc cum a fost cand ea a venit in centru. Si i-am repovestit de vreo zece ori 🙂

    Nu cred ca exista o reteta universala care sa se potriveasca fiecarui copil.
    Probabil ca iubirea si intuitia noastra ne pot fi sfetnici buni.

    Tu esti un om bun, Ane. Iar Emi, un baietel tare bun.
    Cumva, are sa va fie bine.
    Ganduri bune, voua.
    🙂

    lotusull 19 iulie 2011 1:28 PM Răspunde
  • N-ai gresit cu nimic dimpotriva,esti o mare curajoasa.Vinovati sunt cei care l-au abandonat ca pe un lucru de care te poti lipsi.Lor trebuie sa le fie rusine desi astfel de persone nu realizeaza monstruozitatea gestului facut.

    dolores.velicu 19 iulie 2011 8:08 PM Răspunde
    • Dolores, nu cred nici in tipul asta de vinovatie. Daca mama lui naturala nu-l abandona eu nu-l mai intalneam. Pe de alta parte, nu stim noi ce lipsuri, ce drama a condus la un asemenea gest. Lipsa de informatie, de educatie, contribuie la asta.

      Anemari 20 iulie 2011 6:18 AM Răspunde
  • Ane, te admir. Esti un om bun, sensibil. Esti o mamica foarte buna si Emi e un copil norocos sa te aiba. Te admir.

    ioana 19 iulie 2011 8:10 PM Răspunde
    • Nimic de admirat, Ioana. Cred ca am temeri la fel ca orice mamica. Adica ma tem ca gresesc, ma tem ca nu stiu, ma tem ca fac/spun prea mult…

      Anemari 20 iulie 2011 6:17 AM Răspunde
  • Draga mea Ane, din pacate nnu ai de unde sa stii cum era mai bine sa fi facut: sa-i spui acum sa nu. Pana la urma ai luat decizia sa-i spui din vreme pt a-l apara de suferinta de a afla din alte parti. A fost probabil o hotarare muncita stoarsa de vlaga pe toate partile si te-ai hotarat sa faci asa si nu altfel. Copiii gandesc cu totul altfel decat noi. Copilul tau
    ( subliniez al tau si ar trebui sa o faci si tu in fata lui de cate ori ai ocazia) traieste prin instincte , asta e clar, dar… este discutabil cat ar trebui sa ne bazam pe logica atunci cand le explicam niste lucruri, chiar cu cuvinte pe intelesul lor. Nu te astepta ca el sa inteleaga acum ce ii spui tu. Fii-mea ma acuza ca nu o iubesc doar pt ca nu stau cu ea atat cat isi doreste , seara la culcare. Emi e suparat acum pt ca instinctul ii spune ca , daca a fost abandonat o data , exista posibilitatea sa mai fie abandonat. Nu mai insista cu explicatiile. Arata-i prin orice mijloace ca e iubit si ca iubirea inseamna si cearta si pedepse si refuzuri si in nici un caz abandonare. El simte ca pe o buba ( nu stiu cum sa ma exprim mai eficient) fizica sentimentul abandonarii, mai ales ca zici ca isi aminteste flashuri din aceste intamplari.

    Cauta sa exploatezi toate situatiile in care stii ca el te aude dar nu i te adresezi direct , exprimandu-te cam as: ” copilul meu a facut cutare, Emi „al meu” a zis cutare, „baietii mei” au fost in cutare loc, „timpul meu si viata mea se invarte in jurul copilului meu”. Sigur aude si baga la cap si ii va crea sentimentul sigurantei. Gandeste-te ca el, cat de fericit e cu voi, are inca sentimentul de provizorat in viata voastra din cauza gandirii instinctuale. Logica, din pacate nu are inca teren propice , indiferent cat de evoluat si inteligent e copilul.
    AM sa-ti spun urmatorul lucru : intamplarea a facut ca eu sa ma apuc sa-i citesc fiica-mii „singur pe lume” de vreo 2 saptamani , cam cand a inceput sa fie data pe post reclama la campania „vreau si eu parintii mei” . Intr-una din zilele de citit am aprins si televizorul si , taman atunci era reclama. Ceea ce a vazut corelat cu ce ii citeam exact atunci, a facut-o sa se ghemuiasca strans la pieptul meu , sa intinda boticul sa ma pupe si sa fie mult mai calda si maleabila, pret de 1 ora. Insist pe manifestarile astea pt ca fii-mea nu e deloc dragastoasa, draguta, calina. e genul dur si rece. Si atunci, pot sa-mi imaginez ce efect a avut reclama asupra lui Emi, corelat cu adevarurile spuse de tine si amintirile lui trunchiate despre abandon.
    ti-am dat sfaturile astea din toata inima avand de ani de zile dorinta ,exprimata dar inabusita de a adopta un copil. DIn pacate, de deciziile mele depinde viata mai multor persoane din preajama mea ca sa iau decizia asta de una singura. Probabil ca voi trai vesnic cu frustrarea ca nu am putut sa o fac.

    Alina

    ALina 20 iulie 2011 9:15 AM Răspunde
  • Buna Ane.Imi pare sincer rau pt momentul de durere,cumpana si neputinta.N-ai gresit cu nimic si stiu ca nu minti in nici un moment cand te uiti in ochii puiului tau,cand il traiesti cu toata fiinta.Fie ca rascrucea la care te afli sa aleaga toate cararile de batut de acum inainte!Si da,mint cand nu vreau sa accept ca nu mai iubesc doar barbatul de langa mine si mint cand nu vreau sa recunosc ca ma indragostesc las,fara curaj de altcineva…

    Talida 21 iulie 2011 12:04 PM Răspunde
  • Buna Anemarie!
    De fiecare data te admir pentru modul tau de a spune lucrilor pe nume.Le prezinti intr-o forma asa de deosebita incat iti atinge sufletul ( mie care te citesc). Nu cred in minciuna, si nu cred ca ai mintit. Ai protejat un sufletel de alte suferinte in plus. De curand am devenit mamica de baietel.Numai ca Alex a fost mai mic decat Emi, si dupa ce am stat cu el 1 luna de zile acasa a trebuit sa ma intorc la serviciu. Nu-ti pot spune disperarea lui ca mami si tati pleaca dimineata dar nici nu-ti pot descrie bucuria cu care ne intampina la usa cand venim seara. Mi-e teama de momentul in care va trebui sa-i spunem ca este adoptat, dar sper sa trec cu bine peste acest hop.
    Daca a ne proteja puii inseamna sa mintim, atunci pentru moment alegem minciuna.Va veni un moment cand lucrurile se vor lamuri.

    Miru 21 iulie 2011 1:16 PM Răspunde
  • Nu exista „retete de crestere corecta” nici pentru copiii proprii, draga mea. De regula parintii fac ce cred ca este mai bine. Sau incearca. Rezultatele depind, pe langa constantele cu valoare determinata, si de multe variabile. Eu insa stiu ca tu esti cea mai buna mama pe care Emi ar fi putut sa o aiba vreodata. Si cred ca stie si el.

    Anda 21 iulie 2011 1:24 PM Răspunde
  • Buna Anemari,

    Am adoptat si eu o fetita acum 6 ani jumate. Madalina are acum 10 ani. Am trecut si eu printr-o experienta similara. A venit si ea furioasa la mine si m-a intrebat de ce am abandonat-o la Leagan. Eu i-am spus doar atat: stai ca nu ai inteles bine (i-am spus ca e adoptata de prima data cand m-a intrebat daca am nascut-o eu – asta a fost pe cand avea 4 ani). Si i-am explicat inca odata cum femeia care a nascut-o nu a putut avea grija de ea si cum eu am luat-o de la leagan. Madalina s-a uitat la mine si a spus asa: A, da. Acum mi-am adus aminte ca mi-ai mai spus. Si s-a dus mai departe sa se joace.

    Cred ca doar era in dubiu si o explicatie simpla i-a fost de ajuns. Eu am ales sa ii ofer explicatii simple referioare la adoptie ca sa nu las loc de interpretari; am prezentat lucrurile simplu si clar, fara floricele si povesti. Si pe masura ce trece timpul adaug detalii la poveste. Intrebarile despre adoptie vin periodic asa ca sunt sigura ca nu am „scapat” asa usor. Dar „greul” a trecut.

    monica 22 iulie 2011 11:49 AM Răspunde
  • PS

    Anemari, e adevarata si chestia cu „adoptatule”. Prietena cea mai buna a Madalinei i-a spus ca ii pare rau de ea ca e adoptata. Noroc a fost ca eram si eu de fata si am putut interveni.

    monica 22 iulie 2011 12:12 PM Răspunde
    • Monica, iti dai seama ca fetita a auzit acasa la ea expresia asta? Cum adica ii pare rau de ea? Asta este clar o replica auzita acasa.

      Imi pare rau! Sper sa ma calesc si sa invat sa fac fata.

      Anemari 23 iulie 2011 4:13 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title