„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

De ziua ta mamico…

de

 de ziua ta mamico

E ziua ta mamico si as vrea sa-ti spun “La multi ani!” dar ai plecat de mai bine de 15 ani si…devine din ce in ce mai greu.

 Am uitat cum arati desi fotografiile tale stau la loc de cinste pe dulapul din sufragerie.

Am uitat cum suna vocea ta desi de foarte multe ori ma trezesc ca vorbesc ca tine.

Am uitat de ce ne certam, de ce nu iti spuneam mai nimic, dar imi aduc aminte tot ce-mi spuneai tu si ma trezesc ca  te citez din ce in ce mai des.

Nu m-ai pus sa fac nimic dar calc rufe ca nimeni altcineva din familie.  Gatesc bine si sanatos desi mi-ai spus mereu ca  nu am ce sa caut in bucatarie pentru ca am tot timpul din lume pentru asta.

Te-am iubit mereu dar nu ti-am spus-o niciodata. Te-am admirat ca pe nimeni altcineva pe lumea asta dar am presupus mereu ca tu stii déjà. Am uitat sa-ti spun ce insemni pentru mine, ce bine mi-au prins pildele tale, ce mult iubesc si astazi cititul si teatrul pentru ca tu m-ai invatat de mica.

 De cate ori ma gandesc la tine mi te imaginez precum capra cu patru iezisori. Imi amintesc cum stateam in genunchi in jurul tau si cum ne hraneai pe toti din aceeasi craticioara. Cum ne tarai dupa tine la serviciu, la film, in parc…Imi amintesc cu citeai mereu in troleibuz, in drum spre serviciu, cum crapasera mainele tale desi tenul tau era inca luminos si fara riduri.

Cand eram noi mici semanai cu Alba ca Zapada, cu parul tau negru si fata alba, si noi misunam pe langa tine precum 4 dintre cei mai nazdravani pitici.

 Mi-e dor de lectiile facute pe coltul de masa din bucatarie, in timp ce tu tocai legumele pentru ciorba, de sedintele de mai tarziu, din anii de liceu, in care aveam voie sa spunem orice mai putin sa-l criticam pe tata, de lectiile de anatomie in oglinda din baie, de serile de iarna in care ne spuneai bancuri si radeam in hohote, de cozonacii tai care nu cresteau niciodata pentru ca te obligam sa-i umplii cu cacao si nuci, de cerceii tai cu flori, in toate culorile, de carligul cu care iti atarani sacosele in troilebuz, de sfaturile tale medicale date la telefon minute interminabile puzderiei de babute care te sunau noaptea, de injectiile pe care ni le faceai noua si tuturor vecinilor…

 La multi ani mami! In inima mea traiesti vesnic.

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • La multi ani mamico,in inima mea traiesti vesnic! Asa gandesc si eu draga mea despre mamica mea, ce ma priveste din stele!Stiu ca imi vegheaza familia si indeparteaza raul si uratul din jurul meu.

    florentinamurgoci 30 noiembrie 2009 8:10 PM Răspunde
    • Doamna Murgoci, nu-i asa ca dorul asta nu trece niciodata?

      anemari 1 decembrie 2009 11:36 AM Răspunde
  • La multi ani pentru mama ta, Anemari, acolo, in lumea mai buna si mai frumoasa in care este acum! La multi ani pentru toate mamele pe care le avem aici, langa noi, poate ca mesajul tau ne va face sa ne gandim mai des la ele, si sa nu uitam sa le spunem, macar din cand in cand, cat de mult le iubim , cat de mult avem nevoie de ele…
    M-a emotionat ceea ce ai scris, si, pentru prima data dupa multe zile de plans in zadar, plang altfel de lacrimi.Iti multumesc pentru sensibilitatea si profunzimea sufletului tau si ma bucur ca Emi iti arata in fiecare zi dragostea lui.Pentru ca esti, la randul tau, o mama minunata!

    Anemone 30 noiembrie 2009 8:11 PM Răspunde
    • Anemone, cel mai greu este sa traiesti cu „prea tarziu”. Pentru mine si mama e prea tarziu. Prea tarziu am inteles ce putere au cuvintele rostite, de rani adanci lasa cuvintele nerostite si ce greu e sa traiesti in suflet cu „prea tarziu”.

      anemari 1 decembrie 2009 11:38 AM Răspunde
  • Sunt sigura ca mama ta îți veghează fiecare pas si e tare mândră de tine cea care esti astăzi!

    www.vorbemari.ro 30 noiembrie 2009 8:41 PM Răspunde
    • Viviod, dar daca dincolo nu e nimic? Daca tot ce aveam sa ne spunem si sa impartasim a fost aici si dupa aceea e doar vid?

      anemari 1 decembrie 2009 11:40 AM Răspunde
  • Nu, i-am zis niciodata ca o iubesc. Fiindca imi inchipui ca stie… dar promit sa ii zic azi… cind ajung acasa. Sa le spun la amindoi… ca sint buni si iubitori si sint ai mei!!
    Pling si eu … si sint cu tine….
    Emi, norocosuleeee!!!! nu-mi vine sa cred ce mamica ai tu!

    iana 30 noiembrie 2009 10:07 PM Răspunde
    • Iana, as vrea sa ucid toate orgoliile adolescentei astazi, sa sterg din istorie toate gesturile mele absurde, sa neg tot si sa rescriu povestea mea. Pacat doar ca nu se poate.

      As vrea sa-mi cer iertare pentru ca m-am indoit de adevarurile ei.
      Mama mea spunea ca eu pot orice, ca sunt puternica si capabila sa fac orice in viata. Cu o saptamana inainte sa plece ne-a pus pe toti sa juram ca o sa ne terminam scolile si ca o sa avem grija de bunica, mama ei, si de tata.

      Mi-am tinut promisiunile toate. Nu stiu daca stie. Nu stiu daca stie ca mi-am respectat cuvantul, ca regret, ca ma gandesc la ea. As vrea sa ma ierte pentru ca nu merg la ea la cimitir. Pentru mine acolo nu mai e nimic. Si imi este asa de greu!!!!

      anemari 1 decembrie 2009 11:45 AM Răspunde
  • Asa este draga mea,dorul de mama,de tata nu trece niciodata! Sa stii ca mama ta draga stie de acolo din stele ca ti-ai respectat cuvantul si vegheaza cu dragoste ca tie si celor apropiati sa le fie bine!
    Si eu am aceeasi proplema,nu merg la cimitir decat rareori,simt ca ea este in alta parte ,nu acolo! Port cu sfintenie poza ei in geanta,intr-un loc special si cand mi-e dor ma uit la ea si-mi alin sufletul! Te imbratisez cu dragoste,scumpa mea!

    florentinamurgoci 1 decembrie 2009 3:01 PM Răspunde
  • Draga Anemari, iti scriu repede, altfel am sa plec ca si aseara cand am citit prima data postul tau, si nu am fost in stare sa spun nimic, cuvintele erau ca niste vaze goale. Poate o strangere calda de mana e mai intaritoare acum.

    amalia 1 decembrie 2009 7:37 PM Răspunde
  • Buna seara, draga mea draga! Buna seara, tuturor!

    Atat de multa dragoste, atata dor… scriind le-ai facut palpabile si grele…si mi-ai adus inca odata lacrimi bune, emotii adanci…

    Te imbratisez cu dragoste, pupici pentru Emi

    odetta 2 decembrie 2009 9:42 PM Răspunde
    • Odetta, nu stiu sa scriu decat despre ceea ce cunosc, ceea ce simt.

      Regret doar ca in ultima vreme am doar dureroase aduceri aminte.

      anemari 6 decembrie 2009 1:14 PM Răspunde
  • Anemari, m-ai facut sa plang. Si am plans si am plans. desi mama mea mai traieste si sa stea cat mai mult langa mine, dar mi s a facut asa un dor de ea..La multi ani mamei tale acolo unde este a, Anemari

    Delia 3 decembrie 2009 1:08 AM Răspunde
    • Delia, iti doresc sa te bucuri de mama ta si sa gasesti timp sa o vezi cat mai poti.

      Sarbatorile sunt un moment greu pentru cei ce au multi absenti in vietile lor.

      anemari 6 decembrie 2009 1:12 PM Răspunde
  • Ane, mi s-au aburit pleoapele..
    Ma gandesc la relatia mea tensionata cu mama, ani in sir, ca, o data cu plecarea mea din casa parinteasca si devenirea mea ca femeie-adult, sa ne intelegem definitiv si pe viata, precum cele mai bune prietene.
    Citindu-te, realizez cat de norocoasa sunt ca o am, inca, langa mine, si ca o fac sa simta ca o iubesc nestavilit. Eu asa sper, ca-s in stare s-o fac sa simta chestia asta, ea fiind o introvertita teribila, dar speciala ca om, din toate punctele de vedere.
    Si eu cred ca mama ta stie c-o s-o iubesti pana in ultima zi a fiintei tale terestre.Ce va fi, dincolo, dupa ce tragem linia finala, poate vom afla si ne-om lamuri.Cu cat mai tarziu, cu atat mai bine. Si mai cred si ca este fericita ca-l ai pe Emi al tau si numai al tau:)

    Una 4 decembrie 2009 2:25 PM Răspunde
    • Una, asta spun tuturor prietenelor mele cu relatii tensionate in familie. Le spun ce greu e sa traiesti cu regretul vorbelor nerostite si al gesturilor neimplinite. Uneori simt ca predic in gol, asa cum au facut-o candva si altii cu mine.

      Invatam doar din propriile greseli. Important este sa nu fie prea tarziu. Si ma bucur ca pentru tine nu este prea tarziu.

      anemari 6 decembrie 2009 1:11 PM Răspunde
  • Am sarit pe pagina ta, Anemari, de pe pagina Simonei, pentru ca acest subiect este foarte dureros pentru mine. Am trait aceeasi experienta ca si a Unei. Am fost „la cutite” toata viata cu mama mea, toata viata pe care am trait-o alaturi de ea. Atunci cand am plecat din orasul natal, relatiile s-au imbunatatit simtitor si am ajuns sa vorbim ore in sir… la telefon. Dar nu despre mama voiam sa scriu, subiectul mult mai dureros pentru mine este tata. El m-a parasit acum 11 ani, a plecat intr-o lume mai buna la fel de incet si de discret cum a trait toata viata, parca nevrand sa deranjeze pe nimeni, parca nevrand sa ne faca noua prea multe necazuri. A plecat dintr-o data, cand nimeni nu se astepta si nu am apucat niciodata sa-mi iau ramas-bun, n-am apucat macar sa-i spun cat de mult il iubesc, cat de mult m-a ajutat dragostea lui, neconditionata de toate necazurile pe care i le-a facut o fire rebela de Varsatoare adolescenta. Il visez atat de des, imi lipseste atat de mult senzatia aia de siguranta pe care mi-o dadea prezenta lui, mereu alaturi de mine, indiferent de ce prostii faceam. Imi lipseste umarul pe care as fi putut sa plang oricand, dar n-am facut-o niciodata, pentru ca aveam impresia ca nu poate sa ma inteleaga. Este prea tarziu acum, dar eu ii spun in fiecare zi ca il iubesc enorm. Sper sa ma auda de acolo, de Sus, de unde este si sa ma ierte ca nu i-am putut-o spune atata timp cat traia.

    Carmen S 4 decembrie 2009 7:07 PM Răspunde
    • Carmen, eu nu stiu ce ajuta. Am cautat ani intregi raspunsul si nu l-am gasit. Din pacate, lucrurile nerostite raman nerostite. Asa simt si eu si de aceea raman neimpacata.

      Nu stiu cum sa ne ostoim dorul sau sa ne umplem golul.

      anemari 6 decembrie 2009 1:09 PM Răspunde
  • „Sarbatorile sunt un moment greu pentru cei ce au multi absenti in vietile lor.”

    Ai mare, mare dreptate, Anemari.

    Relatia cu mama, fiind atat de apropiata, este amenintata uneori de conflicte, dar e adevarat, asa cum au spus si fetele, ca atunci cand te distantezi judeci mai bine si neintelegerile se reduc, nu mai sunt atat de importante.

    Am inteles cum e cladita mama in mine numai cand am inceput sa ma cladesc si eu in Adelina, pana atunci n-am avut habar.

    amalia 7 decembrie 2009 3:48 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title