„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! “

de

Suntem datori să învingem supravieţuind, aşa îmi spunea mama. De aceea am privit mereu înainte. Şi când un hop a apărut, m-am uitat în depărtări să văd ce urmează. Nu am avut timp să plâng prezentul niciodată.

 Şi totuşi, de-o vreme am obosit şi tare aş vrea o pauză de la viaţă. Spun, cu Arghezi în gând,:

“Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în cînd, câte un pui de înger.“

 Atunci când temerile apar la ceasul zgribulit al dimineţii spun: lasă-mă, Doamne, să dorm nesimţirea pentru vreo 20 de ani. Şi apoi m-oi trezi să continui ce-am început.

 Camellia m-a provocat să vorbesc despre calitatea vieţii noastre şi nu-s capabilă decât de infinite tristeţi. Nu mi-ar ieşi decât liste interminabile de absenţe.

 Alice ne spune cum s-au scurs ultimele ei 6 luni şi mai adun o valiză de tristeţi la bagajul meu cu absenţe.

Eu n-am scris nicio carte, n-am sădit un pom, n-am născut un om, cure de slăbire nu mai ţin de mult, de iubit …iubesc cu sentimentul castrant al datoriei.

Amalia, draga mea, nici măcar Parisul nu l-am văzut.

 “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu frunct amar şi cu frunziş

Ţepos şi ascopac pribeagpru-n îndârjire vie. “

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Anemari , ma doare tristetea ta …. Sunt sigura ca si tu ai atat de mult de pus pe lista aceea cu ce am facut in ultimele 6 luni . Nu pot fi aceleasi lucruri ca la Alice , sunteti diferite , aveti vieti diferite dar eu de pilda stiu cat de mult ai facut pentru Emi, ce mult a evoluat el , cata bucurie ai adus in viata lui si asta nu-i putin .
    Am trecut si eu prin perioade foarte grele dar am reusit sa le traversez , chiar daca am cazut de multe ori m-am ridicat . Esti o femeie puternica , vei reusi , ai incredere in tine !
    Te imbratisez cu mare drag ,

    Marina 23 iunie 2010 3:57 PM Răspunde
    • Marina, iti multumesc pentru ganduri.
      Am intrat intr-un cerc care risca sa ma inghita. 🙁

      anemari 24 iunie 2010 3:17 AM Răspunde
  • Anemari, tu cresti un pui de om si este de ajuns .Asta trebuie sa-ti anuleze orice tristete

    cristina 23 iunie 2010 5:07 PM Răspunde
    • Cristina, ar insemna sa raspund la intrebarea lansata de Alice, acum putin timp, „Eu sunt mama”. Dar restul?

      anemari 24 iunie 2010 3:16 AM Răspunde
  • „Poate că mă visează cineva
    De aceea gesturile
    Îmi sunt atât de moi
    Şi de neterminate,
    Cu scopul uitat
    La jumătatea mişcării,
    Grotesc,
    De aceea contururile mi se şterg
    Secundă cu secundă
    Şi faptele mi se topesc…
    Şi poate cel ce mă visează
    E smuls din când în când
    Din somn,
    Trezit,
    Purtat cu sila-n viaţa lui
    Adevărată,
    De aceea mă-ntunec
    Suspendată uneori
    Ca de-un fir care se topeşte de nea,
    Fără să ştiu
    Dacă va mai adormi vreodată
    Ca să mi se mai întâmple
    Ceva.”
    (Poate că mă visează cineva, Ana Blandiana)

    Asa imi spun, cand ma simt piezisa. Si ma rog sa adoarma la loc, si ma ma viseze si pe mine frumos…asa cum stiu ca pot fi.

    Anomis 23 iunie 2010 5:58 PM Răspunde
  • *sa (ma viseze)

    Anomis 23 iunie 2010 5:59 PM Răspunde
  • Draga mea Anemari, nu fii trista,nu e totul in viata sa sadesti un copac, sa nasti un copil, sa tii o cura de slabire!
    Eu fac parte din categoria: in ultimele 6 luni am strins jucarii de pe jos de 1000 de ori pe zi, am gatit la doua zile, am fost la cumparaturi cu fi-mea, am reusit sa citesc o revista cind eram la baie!
    Sintem la capatul lumii, doi oameni mari cu doi oameni mici!
    Atit, ne bazam decit pe noi! Realizari sint in viata fiecaruia zilnic, doar sa vrem sa le vedem!
    Nu stiu citi oameni au curajul sa faca ce ai facut tu pentru minunea Emi!
    Hai te rog, scoate din sifonier rochia rosie! Sigur te va ajuta!
    Cu drag,
    Manu

    Manu 24 iunie 2010 6:16 AM Răspunde
  • Cuvintele nu ajuta prea mult fiindca sunt atat…cuvinte…Insa am simtit nevoia sa ti le spun pentru ca citindu-te m-am revoltat si mi s-a parut nedrept sa te simt astfel…Nu ma pot pune in locul tau,nu stiu care iti sunt durerile,strangerile de inima,greutatile…Dar stiu ca esti demna de respect,chiar daca tie nu ti se pare ca ai realizat atatea cat poate ti-ai fi dorit…ca esti minunata pentru firescul cu care te daruiesti celor din jur si nu faci un merit din asta…ca iubesti un copil adevarat si profund ,prin toate gesturile marunte de zi cu zi si l-ai ales cu sufletul si asta te faci ,,mama,, de o mie de ori mai mult decat pe altele…Si poate e firesc sa se intample sa te mai simti doborata de rutinele si obligatiile vietii de zi cu zi,de lipsa banilor si a lucrurilor pe care nu ni le permitem uneori din cauza asta,ca toate inchidem ochii si ne mai dorim sa treaca zile urate in care ne saturam parca de toate nuantele de gri pe care ni le mai arunca viata in fata…Insa nu te lasa invinsa,Anemari.Priveste mai departe spre orizont si fi sigura ca departarea ascunde in ea,vremuri mai bune decat cele de acum,ca vor fi si bucurii si impliniri…pentru ca oameni cu suflet ca al tau,merita sa le traiasca…Si nu doresc ca spusele mele sa fie gresit interpretate,insa mie personal,nu-mi plac oamenii ce fac parada parca cu iubiri sau vieti perfecte,fericirea ti se citeste pe chip si in ochi si cand o traiesti si esti implinit parca n-ai nevoie sa o stie o lume intreaga…tocmai fiindca ti-e de ajuns…sau poate doar eu sunt croita astfel si nu inteleg…Iar daca au fost si vremuri de deznadejde urmate de perioade luminate de dragoste si vise indeplinite…probabil ca asa e cercul vietii si fiecare din noi,am trecut prin,, vai,, si ,,varfuri de munti,, si ne-am spus ca data viitoare vom fi mai puternici,mai intelepti,mai rabdatori…Lasa valiza cu regrete si tristeti intr-o gara oarecare,aseaza-te langa o fereastra luminata de soare ,adu-ti aminte ca pe lumea asta sunt oameni care desi nu te cunosc personal,le-au fost de ajuns randurile tale ca sa inteleaga ca esti o femeie frumoasa,pe dinauntru si afara,ca esti curajoasa si ti-ai asumat raspunderi si indatoriri fara sa le vezi poveri,ca esti profunda si ai consistenta ,ca nu esti doar mama si atat…ci chiar ai schimbat pentru totdeauna lumea si existenta copilului ce te tine de mana cu incredere…si nu te mai indoii de puterea ta,de viata ta,de dragostea ta,de capacitatea de a gasi solutii chiar si problemelor ce par de netrecut…Pana la urma orice cadere ,e doar un mijloc de a te ridica mai sus…

    silvia_flore1980 24 iunie 2010 11:18 AM Răspunde
  • Ane, si eu te-am cunoscut altfel : curajoasa, determinata, puternica, frumoasa, inteligenta. Te invidiam cand citeam cate stii si poti sa faci – nu-nteleg de unde vine nemultumirea asta. Stiu ca iti doresti multe lucruri – care mai devreme sau mai tarziu se vor implini – dar este o greseala sa te raportezi la altii. Nu stiu daca sa scrii o carte este un lucru mai important decat sa dai o sansa unei vieti ; de sadit un pom nu-i niciodata timpul pierdut, cum nici pentru dragoste nu-i tarziu. Si la ce bun atatea cure de slabire , daca efectul lor se lasa asteptat? Cunosc foarte bine lista cu absente de care spui ( si s-ar putea ca a mea sa fie mult mai lunga) dar , de cand o colega de-a mea a primit un diagnostic neiertator iar sotul ei trebuie sa faca zilele astea o operatie grea, nu-mi doresc decat sanatate. Si, dac-o fi sa mai traiesc o mare dragoste , sa vad Parisul. Eu am mare incredere in tine, Ane , stiu c-o sa razbesti !

    camellia 24 iunie 2010 12:50 PM Răspunde
    • Camellia, pe langa boala nemiloasa problemele mele sunt nimic.

      Chiar acum doua zile am preluat cazul unei tinere de 17 ani bolnave de leucemie. Ai drepate draga mea, cata vreme nu suferim de boli incurabile mai avem o sansa sa ne fie bine. 🙂

      anemari 25 iunie 2010 6:01 AM Răspunde
  • nu esti singura, dear. mie imi e dor de tine si daca vrei sunt vascul tau 🙂

    Bianca 24 iunie 2010 1:12 PM Răspunde
    • Bianca, nu sunt singura singura, doar ca singura trebuie sa iau decizii si sa rezolv chestii. 🙁

      anemari 25 iunie 2010 5:59 AM Răspunde
  • eu mi-am pus in gind ca as putea sa fiu: cea mai buna mama, cea mai buna fiica, cea mai buna sotie, cea mai buna prietena, cea mai buna colega, cea mai buna angajata. asa ca… am grija de parintii mei dragi, imi iubesc si imi ador copilul, de dragul armoniei si al linistii si al dragostei mi-am luut singura, fara sa ma oblige nimeni, responsabilitatile casei (nu numai acelea de : spalat, gatit, facut curat ci si luarea deciziilor importante, si rolul de ‘finantistul casei” si, si, si ..). Imi gasesc de lucru peste masura la birou, sint apreciata, colegii imi cer ajutorul si eu ma repet sa ii ajut.
    M-am incarcat singura si cu lucruri care mi-ar fi apartinut dar si cu lucruri care ar fi trebuit sa cada in sarcina altora, persoane dragi, persoane aproapiate pe care le iubesc si fara de care viata mea nu si-ar gasi sensul prea usor sau deloc.
    Lumea a inceput sa se invirta, sa se invirta, sa creasca, sa ma depaseasca. si cind vreau sa strig: Opriti! nu mai pot si nu mai vreau! primesc incurajari „tu esti puternica”, „tu esti o luptatoare”, „tu poti sa duci” si in loc sa multumesc de intentia buna ma imbufnez fiindca fiindca mintea mea obosita si stresata traduce aceste incurajari intr-un fel de : „hai termina cu smiorcaiala si cu alintatul fara rost”.
    si ma inchid in mine. si nu mai vorbesc cu nimeni fiindca simt eu asa ca nu ma intelege nimeni. lucrurile se acumuleaza acolo in interior si daca as vrea sa incep o lista a nemultumirilor, a temerilor , a framintarilor n-as sti cum sa o incep si nici cum sa o termin.

    Ane,
    te incurajez sa deschizi lista aia si sa strigi cit poti da tare toate nelinistile si apasarile si supararile. cit mai poi striga, cit inca mai poti contura o astfel de lista.

    iana 24 iunie 2010 7:14 PM Răspunde
    • Iana, DA, exact asa traiesc eu. Asta e viata mea!

      Numai ca eu nu sunt cea mai buna la nimic. Duc casa in spinare, precum melcul, dar tare as vrea sa o mai tina si altcineva din cand in cand, ma ofer sa fac tot felul de lucruri si daca gresesc si mi se face observatie ma dau cu capul de pereti de suparare, imi tot adaug chestii pe lista in fiecare zi si apoi ma smiorcai ca nu mai pot.

      anemari 25 iunie 2010 5:58 AM Răspunde
  • Camellia, o sa spun si eu, precum Iana, daca ma incurajati ca sunt puternica si pot inseamna ca trebuie sa duc in spate „muntele intreg”.

    Bilantul lui Alice a deschis o usa pe care o tineam ferecata cu mii de lacate. Cu totii ne raportam la ceea ce ne-am propus si la cei pe care ii admiram.

    In raport cu ceea ce visam ca o sa fiu nu s-a ales mare lucru de capul meu. Cam asta e. 🙁

    Dar poate ca fetita din Rahova nu putea sa ajunga mai mult.

    Anemari 25 iunie 2010 6:28 AM Răspunde
  • Silviaflore1980, problema mea este ca mi-am pierdut prezentul cu atatea orizonturi.

    Anemari 25 iunie 2010 6:29 AM Răspunde
  • Anomis, multumesc pentru poezie. Imi place mult Ana Blandiana.

    Anemari 25 iunie 2010 6:29 AM Răspunde
  • Manu, rochia rosie nu ma mai incape. Vezi tu, curele alea de slabire… 🙂

    Anemari 25 iunie 2010 6:30 AM Răspunde
  • Marina, de la mama, nimeni nu a mai simtit durerea mea. Ma emotioneaza sentimentele tale.

    Anemari 25 iunie 2010 6:31 AM Răspunde
  • Imi pare rau…incercam doar sa iti spun in felul meu direct ca,nu e mult si nici putin ceea ce ai,ceea ce faci…Sigur ca e bine sa ai ambitii si planuri si inversunari si toti ne-am fixat in minte sau in suflet uneori,anumite finishuri ale unor drumuri pe care le-am fi vrut pote altfel in existenta noastra…si daca nu se intampla,nu inseamna ca suntem invinsi.Nu te indemn la renuntari,ai dreptul la momentele tale de oboseala,de ,,nu mai pot,, sau ,,nu mai vreau,,…Iar partea cealalta cu incercarea de a lua asupra ta mai mult si mai mult…nu o inteleg…iarta-ma…nu e nimic rau sa te mai opresti din cand in cand,sa intinzi mana spre cineva,sa imparti griji si greutati,sa nu trebuiasca sa demonstrezi ca esti cea care le poti face pe toate…pana la urma cine te iubeste ,o va face oricum,fara sa fii mereu la inaltimea asteptarilor…pentru ca cea mai minunata si reala dragoste e cea neconditionata,ce ti se daruieste si nu asteapta nimic…Sa ai un weckend cu soare si putina odihna.

    silvia_flore1980 25 iunie 2010 8:14 AM Răspunde
    • Silvia_flore1980, nu ai de ce sa-ti para rau. Eu am inteles exact ce ai spus, doar ca sunt un om cu limite si slabiciuni, iar eu iti dezveleam aici tocmai minusurile mele.

      Desigur ca nu intelegi cum este posibil sa iti tot pui saci in caruta daca tot nu poti sa o urnesti din loc. Rational nici eu nu inteleg. Fac asa de multe lucruri ce nu au logica!

      Nu stiu sa spun „nu pot”, „nu vreau”, „nu fac”, ba mai mult, de cele mai multe ori ridic singura mana si spun „fac eu!”.

      Cred ca pur si simplu am nevoie de mai mult somn, poate asa o sa-mi regasesc mintile. 🙂

      Sa ai soare in weekend, Silvia!

      Anemari 25 iunie 2010 9:23 AM Răspunde
  • Anemari draga, o sa vedem Parisul, facem pariu:)
    Ma regasesc intr-o creanga din copacul tau si or sa vina frunze, pentru ca sunt doar ascunse.

    amalia 29 iunie 2010 5:09 AM Răspunde
  • Nu toti facem aceleasi lucruri si mai ales nu toti le facem in aceleasi momente; sunt sigur ca si tu ai facut destule in ultimele sase luni si mai sunt la fel de sigur ca o sa faci si mai multe in urmatoarele sase. 🙂

    Bogdan Epureanu 3 iulie 2010 9:24 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title