Viaţa de adult este complicată. Învăţăm asta îndată ce se luminează de adolescenţă, prima iubire s-a clasat, primul eşec a adus şi prima depresie iar spontaneitatea este temperată de trebuie.
Când apar şi copiii în cuplu, istoria se rescrie. Spontaneitatea este chiar zero. Sau cel puţin aşa resimt eu. Cum altfel se organizează o mămică modernă, dar modestă financiar, cu spălat-călcat-gătit, serviciu full-time şi activităţi extra familiale, pentru a petrece quality time cu copilul dar şi cu partenerul de viaţă?
Găsitorului recompensă recunoştinţa mea veşnică!
Vinerea ce tocmai a trecut, mă caută, entuziasmat, soţul meu, cum altfel decât pe messanger, pentru a mă întreba dacă vreau să merg seara la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian. După entuziasmul de prima clipă, mă trezesc în sudori reci şi întreb „dar copilul?”. Copilul era luat de la gradi’ de o vecina şi depozitat pentru două ore în apartamentul dumneaei, la joacă cu o nepoţică.
Dilema numărul 1: cu cine îl lăsăm pe Emi?
Dilema numărul 2: o sa fie Emi de acord, dat fiind faptul că nu l-am pregătit de cu o seară înainte şi la modificările bruşte de program este extrem de sensibil?
Strategică şi manipulatoare îl învăţ pe Răzvan să-l sune pe tatăl meu şi să-i spună că vrea să-mi facă o surpriză şi să mă ducă la operetă, rugându-l să-l primească pe Emi în gazdă pentru vreo 3 ore. Tata, în faţa acestei poveşti, cedează şi acceptă.
Ajungem acasă, recuperăm băiatul, îi explicăm că mami şi tati au treabă, pleacă în oraş dar se întorc peste 3 degeţele, iar el o să stea la tataie. Ţipetele de protest şi bătaia picioruşului în podea mă dezarmează. Mai că îmi vine să renunţ. Promitem cadou surpriză dacă ne lasă să plecăm şi pare convins.
Fac un duş fulger, mă schimb, îndesăm în ghiozdănel mormane de jucării pentru tataie şi plecăm. De urcat, urcă doar Răzvan cu el. Aşa îmi dictează instinctul.
Răzvan coboară după 15 minute şi-mi spune că l-a lăsat ţipând ca din gură de şarpe că el nu rămâne la tataie. Copleşită de remuşcări îi propun lui Răzvan să renunţăm şi să ne întoarcem să luăm copilul. Răzvan insistă să mergem totuşi la spectacol.
Tango of life, în coregrafia lui M. Bulgakov, cu un ansamblu de balet din Ucraina, avându-i ca solişti pe M. Bulgakov şi Y. Sazonova. O poveste de iubire în paşi ameţitori şi pe ritmuri moderne.
Înţeleg tot, ochii se umplu de culoare şi lumină, mâna mea doarme cuminte în mâna lui Răzvan, dar mintea umblă sorcova şi cheamă la datorie conştiinţa, remuşcarea şi vinovăţia.
Oare cât o să dureze spectacolul? Dacă face febră de atâta plâns? Dacă o să aibă coşmaruri la noapte? Dacă se teme că l-am părăsit? O să ne ierte oare?
Pe de altă parte, îi spun minţii mele “Femeie, bucură-te, trăieşte clipa!”.
Luminile rampei se sting, ne spunem unul altuia că ne bucurăm pentru că am reuşit să ajungem, dar ne ascundem grijuli îngrijorarea. Maşina se târâie parcă. Ajunşi la tataie, ne întâmpină zglobiu Emi care nu pare deloc grăbit să meargă acasă pentru că mai are ceva de explorat.
Răsuflăm uşuraţi şi eu contabilizez în minte preţul bucuriei mele boante.
anemari, iti scriu ca sa iti spun ca se poate si altfel dar cred ca sunt mai multe cirscumstante care trebuie indeplinite. de exp, eu am doua fetite si amandoi lucram. momentan eu nu, pt ca sunt in concediu de maternitate, fetita mica are 3 luni. pe cea mare am invatat-o de mica sa stea si cu bunicii, se duce acolo de placere, e extrem de sociabila si deloc dependenta de prezenta noastra. bineinteles ca e extrem de fericita sa stea cu noi si noi nici nu vrem ca ele sa creasca altfel decat cu noi. dar la final de sapt le mai trimitem la bunici, cu jucarii si manual de instructiuni si stam singuri, iesim in oras, la restaurant cu prietenii, la opera, la film…. dormim mai mult, ne bem cafelele in liniste dimineata, mai aranjam cate ceva prin casa. planificam cu parintii din timp cand sa isi ia si ei concediu (lucreaza toti patru) ca sa putem muta fetele la ei pt 4-5 zile, maxim o saptamana, cand ne dorim o iesire din tara, ca sa ne incarcam pozitiv din calatorii in orase mai frumoase, mai elegante, mai luminoase, mai romantice decat bucurestiul asta murdar. fetita cea mare are 3 ani si deja a fost cu noi in cateva locuri, de la 1 an am tot plecat cu ea din tara iar cea mica a mers la munte cu noi de la 2 luni si 3 saptamani. intr-adeva am un ajutor la curatenie si calcat, o zi pe saptamana si e un ajutor pretios.
pe langa anumite avantaje pe care numai banii ti le pot oferi (cum ar fi sa poti plati un ajutor in casa, o bona, o gradinita particulara, un afterschool, precum si diferite iesiri pe care ti le doresti) cred ca este vorba si de felul copilului (fetita mea este extrem de sociabila, se simte bine si e cuminte oriunde si cu oricine) dar mai ales de cat de dependenti de noi, parintii, ii crestem. uneori cred ca ne facem culpabili pentru multe amanunte care pentru copii nu conteaza, nici nu le sesizeaza si daca da, le uita repede. uite, dovada cu Emi al tau. cred doar ca parintii ar trebui sa fie constienti ca independenta se invata de mic, nu trebuie confundata cu abandonul copilului sau alte exagerari. cred ca asa si adultii de mai tarziu vor fi mai puternici. te pup si te citesc cu drag intotdeauna!
Ioana, nu avem bunici dornici sa ajute. Cred ca asta ai inteles deja. Bunicul, tatal meu, ne ajuta foarte rar si doar cu strategii bine lucrate. 🙁
Bani de ajutoare nu avem, asa ca ce ramane? Cred ca formula magica!!!
In rest, Emi e sociabil si intelegator. Cum este insa un baietel abandonat de mai multe ori pana la varsta de 3 ani, are inca temerile lui, pe care noi, parintii adoptatori, incercam sa nu le alimentam.
Ola!
Eu una abea astept s-ajung acasa si sa stau cu copilul (are abea doi ani, deci mult mai mic decat Emi), pentru ca min. 10 ore pe zi nu-l vad (job, diverse programari la medic, etc.). Dar apar lucruri neprevazute si uneori ai nevoie sa lasi copilul undeva un ceas-doua-trei. Si nu oriunde. Si nu cu oricine. Si daca se poate, sa-i placa si lui…
Noi avem un cerc de prieteni (vreo 4 familii) cu copii, nu neaparat de aceeasi varsta cu al nostru, dar copii. Cand o familie sau alta din astea 4 are nevoie de cineva sa stea cu copilul cateva ore, se gaseste intotdeauna macar o alta familie care la orele alea e acasa/ ar putea vedea de copil. Asta presupune ca si noi, la randul nostru, suntem gata sa ajutam daca putem/e nevoie.
Cand copiii se joaca cu alti copii, e mult mai placut (pentru ei) decat sa stea cu cineva in varsta/ cu cineva matur. OK, trebuie sa fie un matur in zona, ca sa nu sara-n aer casa, dar nu trebuie sa „se ocupe” de copii in fiecare minut. Eu de ex., cand am alti copii la mine, fac mancare/curatenie/prajituri. (Si ei isi vad de treaba lor… se joaca frumos unul cu altul). Daca e vreme frumoasa mergem in parc si imi iau cu mine ceva de cusut/citit.
Poate gasesti si tu asa un cerc de mamici de pe la gradi/ din vecinatate…
elEna, asta e o idee minunata. O sa incep sa „sap” dupa oportunitati.
Prieteni cu astfel de idei si dorinti de „libertate” nu am, dar o sa-mi fac. Musai!
De fapt, mint, prietena Catalina, mi-a propus sa facem un experiment : un weekend noi cu Sebi al ei, care e de-o seama cu Emi, si apoi ei un weekend ei cu Emi si Sebi.
Sa ii treaca raceala lui Sebi si o atac pe Catalina. 🙂
Draga Anemari, chiar m-a miscat ce ai scris, ca de fiecare data. Si sa stii ca, in ciuda faptului ca nu iti „comentez” fiecare postare, le citesc pe toate, negresit 😉
Deci, concluzia mea e ca daca iti iubesti copilul, nu poti sa stai fara el nici macar ca sa iei tu o pauza. Nu ai de ce sa iti faci probleme, asuma-ti iubirea asta si bucura-te ca ai un copil care te vrea prin preajma, ca Emi e iubitor si afectuos si vrea sa petreaca cat mai mult timp cu voi. Stii prea bine ca va veni o varsta la care (cum si noi am facut la momentul respectiv din adolescenta) va sta cu prietenii si va vrea sa fie cat mai independent.
Eu nu am inca un bebe, dar inteleg si de la tine si de la atatea prietene care desi se vaita ca nu mai au timp de nimic, isi pun pe mess poze cu cei mai draguti copii si copilite si li se lumineaza privirea de fiecare data cand vorbesc de minunile lor, ca trebuie sa ma bucur de asa-zisa liniste dinainte…desi uneori parca am chef de nisite galagie de copilasi 😉
sun-o pe catalina :)). daca mai aveti nevoie de escapade il primim pe emi cu cea mai mare placere … pacat ca stam atat de departe , daca stateam mai aproape poate ne vedeam mai des. dar stam aproape de teatru 😉
Esti mereu pentru mine un exemplu de putere si de frumusete. Te port mereu in sufletul meu si ma gandesc adesea sa te sun, sa te intreb, dar viata mea se rostogoleste nebuneste inainte si, doar din cand in cand, ma opresc ca sa iti spun ca te iubesc din prima clipa in care te-am citit.
Alice, ce bucurie! Pentru ca eu ma iubesc prea de putin. In ultima vreme comunic din ce in ce mai prost si supar pe toata lumea si s-a facut asa un gol in jurul meu…
Eu nu am sa ma supar niciodata, orice ai face, nu numai pentru ca te admir mereu, ci si pentru ca stiu ca nici tu nu te vei supara pe mine, orice s-ar intampla. Am patit si eu, tot mai frecvent in ultima vreme, sa ma pomenesc ca oamenii se supara pe cei care, la un moment dat, nu le mai pot oferi tot ce le dadeau inainte. E un pic nedrept, imi ia ceva efort sa accept realitatea asta… Traim insa vremuri grele, in care parca nici noi nu mai suntem noi. Dar undeva, in adanc de suflet, raman, totusi, reperele esentiale. Si oamenii cei mai insemnati. Pentru mine, tu esti unul dintre acestia.
Ce mi-ar placea sa iti povestesc si sa radem! Sa iti spun si eu cum s-au suparat pe mine toate fetele alea de-a caror prostie ne minunam noi amandoua incercand sa le dregem… Sa ma vaicaresc nitel si tu sa-mi dai curaj, cum ai facut-o mereu, dar si sa te ascult si sa te invat din ce stiu eu- fiindca eu am mai multi copii si mai multe deceptii in dragoste decat tine:)
Alice, ce bine ca tu nu te superi pe mine niciodata!
Ne intalnim in gand. Iti povestesc in gand vrute si nevrute. Radem pe rand in gandul tau si apoi in al meu despre tot si toate. Ca-n lumea asta suntem emigrante si ne despart oceane de indatoriri. 🙁
Ane, am refacut in minte tot filmul postarii tale. Imi plac si mie artistii ”rusi”. Dac-as fi vazut macar afisul spectacolului si tot m-as fi simtit mai bogata. Stii ce mi-a placut mai mult? ”mana mea doarme cuminte in mana lui Razvan”.
Camellia, oameni ca tine ma fac mereu sa ma rusinez de toate „plangerile” mele.
Trebuie sa gasim un timp in care sa te aduc in Bucuresti, sa te plimb pe strazi, sa te duc la teatru.
Hai sa ne programam pentru vacanta ta de primavara. E o saptamana, nu-i asa? Macar 3 zile! Nu-ti trebuie bani (am fost acasa 4 copii si mama spunea ca unde mamanca 4 copii mai e loc si pentru o gura doua), nu-ti trebuie nimic. Trebuie sa te sui in tren si te iau de la gara. Ne putem organiza calendarele, Emi sta cu tati lui si noi haladuim pe strazi, apoi mergem la spectacole. Sincer iti spun asta, nu e o gluma.
Primii ani din viata fetitei noastre, nu ne-am despartit deloc de ea. O caram dupa noi peste tot, iar unde nu o puteam lua, nu mai mergeam nici noi.
La 5 ani am lasat-o la cursul de gimnastica si ne-am intors acasa, unde pret de o ora am stat ca pe ace si am vorbit… tot de ea. Parca era casa goala, nu ne gaseam rostul.
Incetul cu incetul ne-am desprins si noi de ea si ea de noi. Pentru mine a fost o proba de caracter, un efort de vointa.
A fost un copil foarte dorit, foarte asteptat, aparut ca prin minune, dupa ani de tratamente, “esecuri reproductive” si incercari peste care n-am trecut usor, cred ca n-am sa trec de fapt niciodata, mi-au marcat tineretea.
Dar, pe cand eram sigura ca voi duce sarcina la bun sfarsit si aproape sigura ca totul se va sfarsi cu bine, mi-am facut o promisiune: ca o voi creste fara sa o mutilez cu toate temerile mele acumulate in tot acel timp.
N-am fost o mama-closca, am invatat-o sa se descurce singura, i-am dat cata libertate se poate da unui copil, sa se dezvolte liber, sa se poata ridica si sa-si scuture poalele rochitei si daca eu nu sunt langa ea sa o ajut.
Emi are un trecut dureros in spate, nemeritat de dureros pentru anii lui putini. Dar e fapt dovedit ca micutii adoptati inainte de a implini o anumita varsta, nu-si mai amintesc nimic din perioada institutionalizarii. Nu mai mult decat si-ar aminti dintr-un vis urat. Si de visat urat, viseaza si copiii crescuti de parinti iubitori…
Traieste-ti bucuriile intregi, nu boante. Bucuria de a petrece cateva ore cu omul iubit, bucuria de a te intoarce acasa, o casa care nu mai asteapta goala, cufundata in bezna, ci o casa in care rade un copil, la randu-i bucuros ca te vede.
Cand era mica, fetita mea imi spunea mereu ca alte mamici nu trebuie sa munceasca, stau acasa si au grija de copiii lor.
Acum, insa, e mandra de mine si e mandra si de ea. Doar impreuna am reusit!
Traversezi o perioada grea, din care ti se pare ca nu mai intelegi nimic? Crede-ma, e cea mai frumoasa!
Va imbratisez cu drag, pe amandoi! Ba pe toti trei, daca imi dai voie!
🙂
Ideae ca femeie este sa lucrezi 2-6 ore pe zi si sa ai program flexibil. Am observat ca daca o las pe fetita mea dupa-masa pentru a iesi cu sotul meu, e bine sa stau dimineata mai multe ore cu ea.
Aniway, trebuie sa-ti incarci si tu bateriile, si relatia cu sotul trebuie hranita, ca o mama izolata si trista nu este pe termen lung benefica pentru copilul ei. Cam la 2 saptamani o las pe fetita un week-end la bunicii ei, dupa aceea 1 zi cel putin stau cu ea toata ziua si merge 3-4 zile pe saptamana la gradinita.
Este fata unei prietene care are 15 ani si cu care mai ramane, ne intalnim cu familii de prieteni care au copii si ei cu lumea lor noi cu a noastra, mergem la McD si ea deja se joaca relativ independenta, dar simt cand are ea bateriile suficient de incarcate sa ne lase sa plecam si cand nu.
Genevieve, ai dreptate. Dar toate „strategiile” astea si balansul intre nevoile emotionale ale copilului, sotului si ale tale sunt epuizante.
Vai, Anemari! Bine ca ai fost la spectacol si sper ca o sa va mai faceti astfel de bucurii cat de curand.
Imi amintesc foarte bine cum urlam, plangeam cu zece randuri de lacrimi si dadeam din picioare cand ma duceau la bunici. Apoi faceam exact la fel cand ma luau de la bunici sa ma duca la ceilalti bunici. Apoi cand ma luau inapoi acasa. In fiecare loc ma obisnuiam imediat, ajungea sa-mi placa la nebunie, apoi nu ma mai dadeam dusa. Asa fac copiii. Si un copil are nevoie si de parinti fericiti carora le place sa petreaca timp impreuna; copiii simt imediat daca nu e asa si atunci e mai rau.
Catintherain, da ai dreptate. Dar a fost asa de epuizant logistic incat pana data viitoare o sa mai dureze ceva.
Ane, cred ca sant singura femeie de la tara care scrie pe blogurile de la revista Tango. Fac asta nu pentru ca as avea vreun talent ci pentru ca sa vedeti voi, cele care truditi, ca lumea va citeste, ca invata de la voi. Fac parte dintr-o categorie foarte dezavantajata – ”femeia de la tara”. Ca mine sant multe femei care se simt de-a dreptul limitate de acest ”statut”. Mi-ar fi placut sa existe proiecte care sa ajute aceasta categorie de populatie sa iasa la ”lumina”. Prin prisma profesiei mele cunosc o multime de femei care nici nu mai au curajul sa viseze, sa spere. Sant complet lipsite de informatie, iar valorile pe care si le insusesc sant cele promovate de televiziuni precum Kanal D. Am mai scris chiar aici la tine ca am avut norocul unor modele in familie care au fost determinante in alegerea pe care am facut-o la un moment dat. Numai ca acum ma simt blocata ca intr-o ”bucla” din care nu vad pe unde sa ies. Reducerea salariilor s-a suprapus cu plecarea la liceu a baiatului meu, ceea ce a presupus multe cheltuieli atat inainte de plecare (meditatii) cat si dupa (plata caminului, haine, uniforme, culegeri, fondul clasei, fondul caminului s a ) . Nu mai vorbesc de fiica-mea care este acum studenta in anul 2 si care a inceput sa se obisnuiasca cu putin. Postarea ta m-a facut nostalgica, in sensul in care, cand erau copiii mici cheltuiam cate o jumatate de salariu sa ajungem la Iasi la cate un spectacol. Dar, de ani buni nu am mai avut parte de spectacole de nici un fel, nici de concedii nici de alte placeri. Invitatia ta Ane, m-a lasat fara cuvinte. Si, desi nu sant vreo profitoare de aiurea am pus-o intr-un colt de suflet si promit ca am s-o onorez. Poate nu la primavara ca atunci vor fi sarbatorile de Paste, va fi multa treaba si in gradina si in casa dar poate la vara… Si am sa vin nu atat sa vad Bucurestiul ci sa te cunosc pe tine, persoana despre care Alice scrie asa de frumos. Si poate reusim impreuna sa umplem ”golul” din jurul nostru. Cu bine!
Camellia, asta vara nu aveam bani sa-mi duc baiatul sa vada marea si Mara, o cititoare de blog, m-a invitat la ea.
Nici eu nu-s o profitoare. Am luat invitatia ca atare si am petrecut cu Emi si Dede, fiul Marei, o vacanta frumoasa la mare.
Cred ca uneori ne trebuie atat de putin sa fim fericiti. Sa nu lasi invitia ascunsa in sertar. E adevarata!
Daca puteti lasa gospodaria in grija cuiva, sa vii cu sotul. O sa lasam baietii sa joace table cat batem noi strazile, iar seara putem merge toti 4 la teatru. Gasesc eu unde sa „parchez” copilul. Poate la Catalina. 🙂
Anemari si camellia, ce ziceti daca as veni sa ma plimb si eu cu voi?
Sa strabat Bucurestiul ala in care m-am chinuit groaznic, dar pe care si azi il iubesc, cu doua prietene dintre care pe una am intalnit-o asa de scurt, ca intr-un vis, iar pe cealalta o cunosc numai din vorbele ei care alatura realitatii dure a imprejurarilor o finete pe care o admir fara margini.
Caci te admir si iti urmaresc comentariile, Camellia, sa stii.
Iar cu tine, Anne, as fugi oricand sa ma reintalnesc.
Daca la vara reusesc sa stau mai mult acasa, ne intalnim toate, unde? La Gara de Nord?
Stiam ca daca o sa scriu mesajul asta o sa starnesc furtuna de zapada a dorului.
Amalia, DA. Fetelor, sa fie totusi in perioada stagiunii teatrale.
Ane, Amalia, nici nu stiti cat de mult va admir si va respect!!!
Daca o mama lucreaza 15-20 ore pe saptamana si cu orar flexibil (ca redactor la o revista de exexmplu) nu este epuizant.
Genevieve, suna bine. din pacate nu e cazul meu.
Serviciul meu incepe la 9:00 AM fix si este atat de important sa-l am pentru ca acopera o rata la apartament, o rata la masina si un card de credit. 🙁 Deci, e musai sa lucrez.
buna anemari , e prima data cand iti scriu desi te citesc mereu si de mult timp …
te admir pentru tot ce faci , pentru forta ta din viata de zi cu zi si mai ales pentru iubirea ta pentru emi …
mi-a placut gestul marei de a te invita la mare si mi-a placut ca ai acceptat si ai avut o vacanta frumoasa…
mi -a placut si implicarea ta la gradinita …
si eu am o fata si o iubesc mai mult decat orice pe lumea asta … e viata mea …
nu trai bucurii boante ci traieste iubirea asa cum vine … si va fi bine …
unde e iubire nu are cum sa fie altfel…
Adia, daca randurile mele inseamna ceva atunci nu scriu in zadar. Si nu e putin lucru!
Anemari tu esti o mama adevarata ! E inca devreme dar ai sa vezi ca in timp vei reusi sa le combini de asa natura pe toate incat sa fie bine pentru toti . Si eu am doi copii si te inteleg . Nici acum ca sunt mari nu am reusit sa ma dezbrac de spaime .Cel mai bine ma simt cand amandoi sunt cu mine .
Marina, invat sa fiu mama. Este singurul adevar! 🙂