Am început anul școlar senini. I-am spus fiului meu că școala este un loc magic unde înveți jucându-te, unde îți faci noi prieteni și afli în fiecare zi lucruri minunate.
Nu mi-am amenințat fiul cu expresii celebre de genul “începe școala și o să vezi tu”, nu i-am spus că e greu, nu l-am avertizat că joaca s-a dus sau că adulții sunt uneori nedrepți pentru că le este teamă, sunt slabi sau nepregătiți pentru rolul asumat.
Senin, onest și deschis Emi a debutat în anul școlar absolut îngrozit. Nu a înțeles nimic din discursul de deschidere al doamnei învățătoare. Nici nu avea cum. Era un discurs elaborat destinat urechilor adulte. Îngrămădiți în clasa meschină, copii și părinți am constatat pe pielea noastră cum s-a ales praful de tot planul, minunat pe hârtie și tembel în realitate, de a încadra clasa pregătitoare în școli. În zadar a strigat de trei ori băiatul: “e greu la școală, eu nu înțeleg nimic!”. Doamna și-a continuat nestingherită discursul. În absența reacțiilor copilul s-a revoltat plângând. L-am liniștit cu greu și l-am lăsat apoi pradă sistemului.
Primele săptămâni s-au scurs anevoios. Copilul dormea câte cinci ore după programul de școală iar mama vărsa lacrimi amare de neputință. Au apărut coșmarurile noaptea, udatul așternuturilor la somn, suspinatul, privirea tristă… Eu am continuat să pledez pentru școala- locul minunat al tuturor posiblilităților. De data asta nici eu nu mai credeam dar mă simțeam obligată să continui. Emi a decretat vehement că nu-i place la școală. În fiecare zi avea alte argumente. „Eu nu sunt la fel de deștept ca ceilalți copii”. „Doamna spune că nu avem voie la raftul cu jucării”. „Astăzi ne-am jucat la băncuță, am scris la băncuță…”. „Mami, eu nu sunt așa deștept ca tine, eu nu înțeleg nimic la școală”.
Debusolată am decis să ignor școala și să mă concentrez pe copil. Timp de calitate, trotinetă, parc, înot, giugiuleală…Am scos la bătaie tot arsenalul din dotare.
S-au mai scurs zile, s-au derulat două ședințe cu părinții în care s-au cerut bani, adunat bani, cumpărat rechizite, adunat iar bani, plătit manuale alternative (autor întâmplător doamna directoare adjunctă a școlii) solicitat alți bani, semnat hărtii peste hărtii…
În zadar am reamintit în sedință despre rolul clasei pregătitoare, adicătelea să-i pregătească pe copii. Degeaba am vorbit despre cât de mici sunt și ce grad de dificultate au aceste manuale, despre prematuritatea temelor, despre etapa de acomodare cu școala…
Am vorbit singură deși doamna învățătoare m-a aprobat în câteva rânduri.
Acum două zile am fost chemată la școală. Mi-a transmis bona să mă prezint de urgență. Am chestionat copilul: “ce s-a întâmplat la școală”, „ ce-ai făcut?”. „V-ați jucat și v-ați lovit?” Copilul o ținea una și bună că nu s-a întâmplat nimic.
Mă prezint conștiincioasă la școală unde sunt informată că băiatul meu are abateri disciplinare grave, respectiv nu stă smirnă nemișcat în bancă după ce s-a sunat și nu folosește pronumele de politețe. Mă ciupesc de mâini ca să fiu sigură că sunt trează și că mie mi se întâmplă chestiile astea. În 5 minute doamna învățătoare repetă “abateri disciplinare grave” de câteva ori bune. Îmi pierd răbdarea și dau să restabilesc ordinea specificând că abaterile disciplinare sunt acte de huliganism, încălcări grave ale normelor și nu faptul că un copil de șase ani, cu probleme de concentrare (probleme aduse la cunoștința doamnei învățătoare), nu stă smirnă în bancă. Doamna învățătoare insistă pe faptul că asta este politica școlii și că doamna directoare adjunctă ține foarte mult la disciplină, indiferent de vârsta copilului și de problemele acestuia. Concluzionez fermă că vom lucra la chestiunea pronumelui de politețe dar nu împărtășim viziunea școlii asupra disciplinei pentru că nu am trimis copilul la pușcările sau la armată. Plec vorbind singură pe stradă. Îmi sun soțul și sora. Amândoi îmi confirmă că a înnebunit școala și nu eu.
Ajung la birou și mai povestesc câtorva persoane pățania cu fiul meu huligan la șase ani pentru că nu este capabil să stea nemișcat în bancă.
Știu, cel mai simplu este să mutăm copilul și s-o lăsăm pe doamna învățătoare, prea slabă pentru a se opune stilului autoritaro-terorist, de impunere a disciplinei în școli decis de către doamna directoare adjunctă. Dar oare asta e soluția corectă? Să plecăm mereu nou pentru că ceilalți sunt nebuni sau lași?
Ane, schimba scoala, invatatoarea…Da, noi trebuie sa plecam pentru ca asta e sistemul si din pacate nu poti sa lupti cu el. Alege-ti razboaiele pe care le poti castiga, in cazul acesta binele fiului tau!
Si eu mi-am retras baietelul de la doua gradinite, doi ani consecutiv – la prima tipa educatoarea, la a doua si tipa si i-am mai dat si o palma la fund pentru ca vroia sa se mai joace cu mingea.
Din pacate nu s-a schimbat nimic de cand am facut noi scoala! Poate doar in rau…
Roxana, schimbam!