Nu stiu sa scriu decat despre ceea ce cunosc si ceea ce cunosc este viata mea. Nu pot inventa povesti romantate daca viata mea se scurge altfel.
De aceea, imi cer iertare pentru ca postarile mele din ultima vreme sunt trist-melancolice.
Am dus copilul la oftalmolog pentru ca ii fugea un ochisor. Am plecat cu inima usoara pregatita pentru un control de rutina. Controlul a durat 3 ore (cei mici sunt mai putin cooperanti si e nevoie de multa rabdare).
Verdictul a fost nemilos: Emi nu vede deloc cu ochiul stang si are o miopie usoara la dreptul.
Mi-am pierdut echilibrul de-a dreptul si am putut doar sa intreb “de ce?”. Mi s-a spus ca asta este mostenirea lui genetica.
Pregatita cu cearceafuri de indicatii cu ce am de facut de acum incolo, cu o factura uriasa pentru consult si cele doua perechi de ochelari, am plecat spre casa orbecaind.
Emi ma ruga frumos “ nu pange mama, nu fi suparata’ si lacrimile tasneau mai abitir in ciuda comenzilor date creierului.
Stiu, ii pot salva lui Emi un ochi si pot sa il ajut sa invete sa traiasca frumos si asa. Dar pot eu sa fac toate astea? Voi gasi resursele emotionale si financiare pentru lungul drum de parcurs de acum incolo?
Sunt coplesita. De trei luni traiesc amenintata de verdictele doctorilor: psihiatrul zice ca are comportament autist, apoi un alt psihiatru spune ca are retard, logopedul ne vorbeste despre liste intregi de cuvinte/cunostinte ce trebuie acumulate/recuperate; pediatrul ne spune despre aslo marit si suflu sistolic, despre lipsa de fier si calciu, ortopedul despre platfus…Si peste toate astea baiatul meu nu vede.
Vreau sa plang si , precum Simona Catrina, nu vreau sa ma opreasca nimeni din plans. Nu vreau sa ma mai certe nimeni ca plang si nu mai vreau sa-mi spuna nimeni ce sa fac.
Sotul meu, coplesit, vrea sa ducem baiatul inapoi. Isi doreste un copil sanatos.
Si pentru cei pregatiti sa arunce piatra trebuie sa spun ca acum 3 ani fratele sotului meu, atunci in varsta de 20 de ani, a fost batut crunt de niste huligani si a ramas cu doar jumate de creier functionabil si condamnat la o viata dependenta de altii. Sotului meu I se spune zilnic ca trebuie sa aiba grija de fratele lui toata viata. Pot eu sa-l condamn pentru ca e slab si recunoaste ca nu mai poate? Pot eu sa il dispretuiesc pentru ca nu se simte in stare sa aiba 2 persoane dependente de el toata viata?
Nu pot sa-mi condamn sotul, ii respect decizia si totusi nu pot sa renunt la Emi. Am declarat acest copil nerambursabil.
Nu va cer parerea, nu cer mila, vreau doar sa-mi plang amarul. Si pentru ca lacrimile nu imi mai ajung, urlu cat ma tin plamanii, de aici de la mine din Rahova. Imi urlu neputinta si insingurarea
Tu ai sa faci din Emi al tau un OM… asa sa stii… plingi si urla cit te tin plaminii si tine-l de mina pe Emi … si tine-ti de mina sotul… ai doua miini, nu-i asa? ei, cu miinile acelea doua ai sa tii linga tine doua (nu, una) fiinte nerambursabile.
eu as merge la inca un oftalmolog.. just in case… pentru o a doua parere…
Iana, vom merge si la al doilea si la al treilea, nu asta e problema. Trebuie sa mai las sa treaca cateva zile ptr ca e stresant consultul asta ptr copii.
Dincolo de diotrop si medic, exercitiul e simplu:il pun sa-si acopere ochiul drept (cel sanatos)si sa identifice obiecte (cunoscute bine de el) cu stangul. In primul rand ca se sperie si isi descopera ochiul drept si in al doilea rand nu poate sa identifice nimic. Am jucat jocul asta de cateva ori deja si spune ca nu vede. Am comandat ochelari speciali. Ptr ca diferenta dintre ochi este f mare ne-au dat ptr stangul doar -10 ca sa nu il streseze pe dreptul, cel bun, si va trebui sa stam cu dreptul acoperit . Doctorita ne-a avertizat ca va fi f greu ptr ca nu o sa vrea, o sa ii fie frica si trebuie supravegheat f bine ca o sa se loveasca de mobile.
se spune ca omul isi cunoaste adevarata putere nu atunci cand este in varf si cu laurii victoriei pe frunte ci atunci cand genunchii ii sunt in tarana si duce in spate toate poverile nestiute ale lumii.
anemari, eu stiu ca tu esti un om puternic. exista in tine forta si putere sa duci lupta aceasta din iubire pentru cel ce iti este sot si pentru el ce iti este fiu.
daca plangi sau te strambi sau ti-e greu sa te ridici acum este bine! inseamna ca ai suflet, ca traiesti, ca esti vie. aceasta este masura puterii tale, caci poti sa o faci. eu nu ma indoiesc. si stiu ca nici tu nu o faci. doar cauti ragaz, tragi aer in piept si strangi din dinti.
iar admiratia ce ti-o port de multa vreme este de astazi declarata nerambursabila.
Pisica, as vrea sa nu mai fiu puternica si sa nu-mi mai puna in spate Dumnezeu cat pot duce. Si as mai vrea sa nu mai fiu pusa sa fac alegeri radicale.
esti puternica
doare, dar ai sa reusesti sa treci…merita
Cristina, eu nu stiu cum am sa trec peste asta si ce-o sa se aleaga de noi.
Nu stiu ce sa spun, spun doar ca esti asa puternica si e firesc sa palngi totusi…
E copilul tau si vei lupta , nu stiu cum , dar vei gasi resurse emotionale si financiare , inima ta va striga durerea ce o simti la nedreptatea ce-l loveste pe micut…
Sotul tau e de inteles , stiu ca-l intelegi si stiuca tot de la tine va prinde puteri sa mergeti mai departe…
Sunt langa tine si te admir, si stiu ca eu n-as fi asa de curajoasa…
Blanca, nu sunt curajoasa. Pur si simplu nu pot sa traiesc altfel. Nu pot sa renunt la copilul asta ptr ca e bolnav si sa o iau de la capat cautand sa adopt un altul, sanatos. Stiu sigur ca nu pot sa traiesc altfel. Nu pot!
Iar sotului meu nu pot sa-i cer sa creasca un copil caruia ii nu-i poate ierta ca e bolnav. Decizia mea e luata: raman cu copilul si restul sa se aleaga ce-o fi. Imi este greu oricum
Adevarul e ca nu stiu exact ce anume ar trebui sa-ti scriu si-atunci nu fac decat sa-ti scriu ceea ce simt si cred. Cred ca indiferent de ceea ce ni se intampla in viata, trebuie sa facem ceea ce ne spune inima, cu toate ca prin asta ne asiguram anticipat ca o sa avem parte de o portie de durere apreciabila! Asta pentru ca in final vom avea satisfactii pe masura durerii ce am simtit-o, pe masura urletelor din suflet pe care altii nu le aud. Asadar, iti urez cu sincera caldura sufleteasca, sa fii sanatoasa si in continuare puternica!
Nico, nu exista garantii ptr nimic. Cine e sarac astazi si se chinuie, nu va fi maine bogat. Cine e bolnav grav nu va fi, neaparat, sanatos tun si va duce o viata normala.
Daca iti este greu nu exista garantii ca vor aparea si satisfactiile. Si, sincer, nici nu pot sa ma gandesc la asta astazi.
RUGACIUNE LA NECAZURI SI SUPARARI
Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si intristarile chinuitoare ma ingrozesc, dar intru Tine este toata nadejdea mea. Tu cunosti toata pricina raului ce ma bantuie. La Tine, deci, scap si pe Tine te rog sa departezi de la mine orice rau pierzator de suflet si trup si sa-mi ajuti sa birui toate ispitele ce ma invinuiesc. Ca Tu esti intarirea, scaparea si izbavirea mea, Hristoase Dumnezeule, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Amin.
Cristina, am realizat ca nu stiu rugaciuni, ca nici in ceasuri amare nu deschid biblia
Dilema mea e veche, de cand s-a decis acolo sus ca mama sa plece dintre noi la 49 de ani. Dar o sa spun rugaciunea ta.
Anemari, nu stiu sa fiu alaturi de cineva la greu, pt ca desi vreau, nu stiu ce cuvinte sa ii spun incat in starea aceea sa il fac sa se simta macar un pic mai bine. Evident ca nu ti-as spune sa nu mai plangi, pt ca citind ce ai scris plang si eu. Stiu ca se spune ca Dumnezeu nu ii da omului mai mult decat poate sa indure, dar de multe ori in viata mea m-am intrebat cat imi mai este dat sa indur…Inteleg ca e cumplita perioada prin care treci, mai ales ca trebuie sa le duci pe toate, si problemele copilului si ale sotului, si eventualele lui reprosuri. Sper sa iti dea Cel de Sus putere si iubire incat sa le treci pe toate.
Citeste din Biblie Isaia 41.1o.
Je, multumesc!
Eu nu ma refeream decat la ceea ce e cel mai important pana la urma in viata: multumirea ce o simtim la un moment dat in inima, multumirea pe care o vei avea peste ani, cand vei fi mandra de baiatul tau si recunoscatoare tie ca ai mers mai departe! Despre aceasta satisfactie era vorba, nu despre minuni. Sanatate si putere multa iti doresc tie, cat si familiei tale.
Anemari, nici eu nu inteleg planurile celui de sus, si nu de putine ori ma cert in gand cu El, pt ca nu mi se pare drept ceea ce mi se intampla. Asa ca, inteleg dilema ta veche, cum spui. Daca nu iti e la indemana sa deschizi Biblia, am sa scriu aici pt tine versetul din Isaia: „nu te teme, caci Eu sint cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sint Dumnezeul tau; Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta mea biruitoare.”
Plangi……..si apoi, dupa ce ai ramas fara lacrimi, ridica-te, spala-te pe fata si mergi mai departe….cu capul sus si cu sufletul usurat….
Numai tu ai solutia la aceste probleme….indiferent de sfaturi, de retete, de consultatii si de indicatii tu cu sufletul tau ai sa stii ce sa faci!
Inteleg dilema pentru ca am trecut si eu prin asta…tatal meu s-a imbolnavit si pana a plecat dintre noi(la 50 de ani) a suferit si a fost dependent de noi, restul (adik mama si cu mine). Stiu ce inseama sa ai intotdeauna grija cuiva pentru ca acum, desi tata nu mai e, maam e si ea bolnava si stau intotdeauna cu inima in pioneze daca nu raspunde la telefon….si eu imi doresc cateodata , ca si tine sa pot sa ma debarasez de toate si sa apara de undeva o minune…dar, in lumea asta rece si cruda , minuni nu (prea) exista, doar vointa si dragoste!
Nu sunt psihiatru,dar stiu din experienta altora ca multe din problemele de acest gen se rezolva prin multa dragoste si o situatie stabila…
La un copil de 3 ani un suflu sistolic e de obicei functional si dispare odata cu varsta….in 6 luni de pediatrie din 200 de copii pe care i-am vazut cred ca jumatate aveau un suflu..si doar vre-o 20 ceva cu adevarat problematic…
ASLO la 3 ani nu e neaparat foarte relevant…de multe ori, dupa un consult ORL, o terapie antibiotica potrivita ca alegere si durata se remediaza….in timp!
Cat despre ochii baietelului tau…gandeste-te asa: el nu-si da seama de problema: copii echilibreaza foarte bine si reusesc sa suplineasca acest defect! Eu am o verisoara la care s-a descoperit exact aceeasi problema la 12 ani! Acum are 16, e ok si poarta ochelari cool..:D
Of…si platfus..de-ala am si eu, e drept netratat, e mai dificil de purtat tocuri,da’ in rest nu-i bai…asa cum zic ardelenii!
Din experienta iti spun ca de obicei doctorii formuleaza diagnostice si pareri cat se poate de crud..nu grav, si motivul principal e ca din 10 parinti, doar 5 asculta de fapt…la fel fac si eu pentru ca musai vreau sa priceapa parintele/pacientul ca e o problema si trebuie rezolvata…
Din fericire si din nefericire in acelasi timp Dumnezeu o sa-ti dea putere sa treci peste toate…la fel cum tot El o sa-ti arate si care-i drumul de urmat…
Curaj si lasa-ti o perioada de gandire a tuturor lucrurilor noi pe care le-ai aflat inainte de a lua o decizie finala. Cu un copil bolnav ai mare nevoie de ajutorul si sprijinul celor apropiati.
Acum un an cand fiica mea de 4ani a fost diagnosticata cu o tumoare pe creier, mi se pareau floare la ureche plecarile in miez de noapte din urma cu 10ani, cand fiul meu care avea aproape 3ani la vremea aceea, facea crize de laringita si se sufoca. Ani de zile nu am dormit noaptea sa-l aud cum respira. Cand era in clasa a 2-a am descoperit ca nu vedea cu un ochi. Acum dupa 11ani,(are 14ani) nu mai face laringita, poarta ochelari si o lentila subtiata cu multe dioptrii dar vede si este foarte frumos si destept.
Fetita pentru care nu a avut nimeni curajul sa ne dea un pronostic, inclusiv medicii care au operat-o, este bine. Au reusit sa-i scoata tumoarea care era benigna si singurul efect secundar care a ramas este strabismul pentru care trebuie operata dar nu este foarte grav.
Cred ca-ti dai seama ca nu s-a pus problema vreodata sa „rambursez” pe oricare dintre ei.
Ceea ce vreau sa-ti spun este ca daca tu la-i facut nu te scuteste de probleme si poate ai avantajul de a nu-ti pune intrebarea „cu ce am gresit?” Dar sa ramaii singura cu copilul nu este o solutie decat daca mai sunt si alte probleme. Nu demult ai scris cand ai implinit 39 ani, ca a intins mana dupa tine… Nu am vrut sa-ti dau sfaturi ci doar sa-ti impartasesc o experienta.
Sorina, nu imi doresc sa aleg copilul renuntand la sot. De fapt, stiu sigur ca in fapt el nu ar avea niciodata inima sa il duca inapoi.
Cel ce are nevoie de timp este el. Eu am inteles repede ca nu pot sa duc copilul acum dupa ce pentru el sunt „mami”, dupa ce l-am invatat sa se spele pe dinti, la ce foloseste pijamaua, dupa ce s-a obisnuit cu camera lui, cu viata lui noua. Ar fi o crima, eu asa simt.
Am aterizat intamplator(sau nu) pe blogul tau si ceea ce-am citit mi-a induiosat sufletul asa cum numai copiii mei cu retard (cei cu care lucrez zi de zi ) o pot face 🙂
Cred ca esti o persoana curajoasa;
Si mai cred ca esti puternica, aceasta din suma slabiciunilor/durerilor si viselor tale;
Cu drag,
Tot Respectul 🙂
Cinismul din textul care va urma probabil va atrage cenzura, iar daca nu cenzura, macar riposta preopinentelor.
Povestea este trista, dar imi permit sa formulez niste opinii cu privire la fond, despre care sunt convins ca nu vor conveni majoritatii.
Este o situatie cand nasti un copil cu deficiente si, pentru faptul nasterii, te simti dator, ma rog, datoare sa ii acorzi grija si intreg efortul, pentru toata viata. Asa ti l-a dat Dumnezeu, nu l-ai ales, nu ai avut de unde sa stii. Este o cruce pe care o duci neconditionat.
Este cu totul si cu totul alta situatie atunci cand alegi acel copil. Atunci cand alegi sa iti petreci viata alaturi de o persoana cu deficiente grave. Atunci cand alegi sa iti petreci viata plangand zilnic, in timp ce vezi ca acel copil se transforma in ceva ce nu ti-ai dorit. Si daca in prima situatie, remediul nu exista, in cea de-a doua remediul exista si consider ca pentru o viata lipsita de tristetea permanenta ar trebui ales acel remediu, respectiv retrimiterea copilului in locul de unde a fost luat.
Am sa primesc acuze de egoism, de cinism, de insensibilitate. E in regula. Sunt pregatit pentru ele din momentul in care am ales sa postez comentariul.
Spune autoarea textului ca mai putin o intereseaza de ce se intampla cu sotul, care este slab si a ajuns la capatul puterilor pentru ca vede ca va trebui sa aiba grija permanent de doua persoane. Va rog sa imi permiteti sa spun ca mie asta imi suna a egoism. Am sa imi si sustin afirmatia. Mi se pare egoism pentru ca este pusa, inaintea vietii de familie, dorinta de a avea cu orice pret un copil, dorinta generatoare de bucurie. Dar iata ca bucuria asta este trunchiata de tristetea care intuneca totul. Si mi se pare egoism pentru ca, in loc sa fie inteles acel sot slab, care se socoteste lipsit de puteri, sa i se acorde sprijinul de care cu siguranta are nevoie, este lasat sa isi intinda nervii la maximum din dorinta egoista de a lega o viata, probabil sortita linistii, de un copil cu deficiente majore.
Trebuie sa mai spun ca mi se pare discutabila postarea martiriului pe blog. „Sunt incercata de nenorociri, priviti, sufar, plang. Si aleg sa plang!” Personal, nu vreau sa sfatuiesc, pentru ca, dupa cum lesne se observa, autoarea postarii nu cere sfaturi, ci doar ne informeaza cu privire la alegerea facuta, alegere care tine de forul interior propriu. Si atunci sfaturile sunt inutile. Rugaciunile pentru necaz, indemnurile de „nu te lasa, sufera in continuare, plangi pana cand nu mai ai lacrimi, si apoi plangi din nou” sunt, in opinia mea, iscate de un romantism al maternitatii gresit inteles.
Am o intrebare pentru preopinentele mele, pe care sa si-o adreseze lor insele, un exercitiu de onestitate fata de persoana proprie: ati adopta un copil care ar avea asemenea deficiente? Daca vi s-ar oferi posibilitatea de a adopta un copil, ati lua un copil cu astfel de probleme? Daca va veti raspunde „da” din toata inima, atunci va puteti felicita, sunteti un model de urmat. Daca veti avea cea mai mica urma de indoiala sau daca va veti raspunde „nu”, atunci inseamna ca exista o problema cu ipocrizia.
Stiu, mi se va spune ca nu este copilul vinovat de ce i se intampla. Este adevarat, nu sunt absurd si nici nebun sa sustin ca ar avea vreo vină copilul. Dar, mă întreb şi vă întreb: ce vină are o familie aparent liniştită care de acum va suferi pentru că dorinţa egoistă de a avea un copil, chiar şi bolnav, depăşeşte dorinţa unei vieţi de familie împlinite?
Mulţumesc!
Alexandru, nu te cenzurez si iti respect opinia. Asa cum ai spus si tu, este o chestiune de alegere.
Nu ii intorc spatele sotului meu, doar ca fiecare dintre noi are dreptul sa aleaga.
Am spus si repet: inteleg neputinta lui si ii respect deciziile. Nu il acuz de nimic, sunt doar trista pentru ca ma aflu intr-o astfel de situatie, pe care nu am cerut-o, nu am intuit-o.
Decizia mea are legatura cu faptul ca dupa 3 luni copilul asta e al meu si nu-l pot rambursa ca pe un obiect defect. Ce s-ar alege de el? Cum as mai trai eu gandidndu-ma ca nimeni nu o sa investeasca in el?
Poastarea mea este despre situatii in care nu pot sa mergi inainte dar nici inapoi. Esti blocat in prezent.
Anemari, tot respectul. Evident ca nu copilul este de vina pentru problemele pe care le are.
Dilema mea este daca cei de la orfelinat stiau despre aceste probleme de sanatate sau nu. Mi se pare strigator la cer ca nu ati stiut din start la ce va inhamati. Adica, copilul trebuia dus la medic inainte sa plece de acolo, si nu dupa…
Ioana, corect era sa stim. Asta reprosez si eu sistemului. Dar pe cine sa dai vina? Cu cine sa te certi?
Si daca stiam, Emi nu mai era astazi al nostru ptr ca sotul meu ar fi refuzat categoric.
Poate ca asa a decis cineva sus, mai presus de noi.
Si acum, cu tremur in glas, va spun ca nu am facut inca teste ale sangelui. Sper din suflet sa nu mai aflam nimic alceva.
In fisa data de asistenta sociala din Bacau scrie ca Emi este dezvoltat normal, conform varstei, ca este clinic sanatos si la nivel cognitiv stie tot ce ar trebui sa stie la varsta lui. Daca nu ar fi de plans, te-ar bufni rasul.
Sistemul e facut din oameni, in general din femei (mai ales in domeniul asta), care au la randul lor familii, sunt mame…. Imi este foarte greu sa inteleg ce se intampla cu femeile astea, ce e in capul lor cand trateaza niste copii asa.
Eu nu am copii, inca, dar cred ca in momentul in care ai ales sa fii mama unui copil, ca este natural al tau, sau ca-l iei in adoptie, a devenit pe veci al tau si te responsabilizeaza pe toata viata. Nu cred ca Ane pune acum in balanta ideea de a-si creste copilul impotriva celei de a-l creste singura, inchizand relatia cu omul ei, dar nu e corect nici ca ei sa i se dea de ales :ori un copil fara atatea probleme, ori ocazia de a-l creste pe acesta singura. De fapt, eu nici nu cred ca se formuleaza asa de frust(rant) problema, dar ea a aparut in cuplu, asta e clar. Si trebuie cumva rezolvata, poate fara astfel de decizii dure, cu rupturi de relatie, samd.
Ane draga, iti doresc multa sanatate si putere sa le treci pe toate cu bine. Eu spun, in sinea mea acum, ca de durerea prin care treci tu zilele astea sa n-aiba nimeni parte vreodata. Nu cred ca ce ti se intampla in zilele astea grele trebuie sa te duca in faza negocierii relatiei tale cu omul iubit. Ma gandesc, doar, ca a fost si el luat printr-o deznadajduita surprindere de vestea cea proasta privind sanatatea lui Emi, iar ”rambursarea” sugerata apartine doar fazei de negare, refuzului de a se mai inhama la inca o chestie dura, impreuna cu tine.
Una, asa este. M-am maritat tarziu si niciodata nu m-am gandit sa am un copil singura, sa fiu mama singura. Nu sunt genul ala de femeie, nu cred ca pot face asta singura. De aceea, am vrut tot pachetul: mai intai sot, apoi copil… Dupa ce am aflat ca nu pot naste copii, am decis sa adopt dar am asteptat doi ani pana sa punem decizia in practica. Am vrut sa stiu ca sotul meu este 100% sigur de asta, ca-si doreste si el la fel de mult ca si mine.
Desi am dorit sa adoptam o fetita, dintr-o eroare ne-a fost prezentat Emi. Sotul meu a fost in culmea fericirii si il vedea deja fotbalist faimos.
Stiu, sunt copilarii, dar nu am ucis inca copiii din noi.
Cred ca asteptarea, cautarea, tergiversarea, si toate celelalte au contribuit la starea noastra de stres si de aceea suntem acum coplesiti.
* ori , si nu capatzana aia galbena zambareata, am vrut sa apara!
Din punct de vedere medical,un copil care se imbraca in chiote de bucurie, un copil care iti spune „nu pange mama'” NU este un copil autist. ASLO marit si platfusul sunt probleme minore… retardul nu poate fi diagnosticat , doar tinand cont de felul cum se manifesta si se comporta copilul acum; doar dupa un anumit timp de la integrarea in familia normala , se poate preciza ce progrese a facut acest copil. Logopedul trebuie ascultat.
Problema oftalmologica trebuie insa investigata in amanuntime. Adica, diagnosticul exact, posibilitatile de tratament ( conservator sau chirurgical); un simplu consult nu poate stabili un VERDICT pentru o familie pana mai ieri fericita.
Tot dpdv medical, vreau sa spun ca nu intotdeauna lucrurile rele se transforma in lucruri bune; si nu intotdeauna rugaciunile aduc sanatate. Spun asta pentru ca deziluziile sunt si mai mari cand ignoram realitatea; de aceea, cel mai bine este sa stiti exact ce se intampla, Anemari , daca tot se pune problema de luat hotarari PE VIATA.
Alexandru, intrebarea pe care ne-o pui noua, femeilor cu instincte maternale, este inexacta in acest context; Anemari nu a stiut care este starea de sanatate a micutului, asta datorita unui sistem medical deficient(sunt blanda cand spun asta, e bolnav de-a binelea!! ). Nu a stiut, a aflat acum, dupa cateva luni de bucurie si lupta…
Eu nu am sa iti spun nici sa plangi, nici sa nu plangi. Doar sa afli raspunsurile(medicale) si in alta parte.
Sunt situatii in viata cand nu poti merge nici inainte, si nici inapoi; cand stii ca nimic nu va mai fi la fel, indiferent de ceea ce vei face.Intotdeauna am gandit si am simtit ca cele mai dureroase si distrugatoare necazuri in viata sunt date de problemele de sanatate, si vorbesc aici de cele iremediabile.Cine nu a trecut niciodata prin asta sa stea la o parte.
Anemone, in autism nu am crezut deloc. Au decis ca e autist ptr ca nu se recunoastea in oglinda (eu cred ca nu se vazuse pana la momentul ala intr-o oglinda). Apoi e retardat ptr ca nu face cercul si nu stie ca il cheama Emi de la Emanuel.
Si tot asa. Medicii au liste de grile si il analizeaza dupa grafice fara sa ma intrebe cum a evoluat, despre mediul din care vine…
E decizia lor. A mea este sa ascult politicos si sa merg mai departe. Dar adoptia nu este incheiata si eu trebuie sa ma prezint cu copilul la controalele medicale si la medici impusi de sistem. Am obosit sa ascult despre ce nu are si ce nu poate Emi.
Ptr aslo ni s-a recomandat moldamin, ptr platfus talonete, ptr restul vitamine si medicamente. Cuminti am ascultat pe toata lumea si am facut ce ni s-a spus. Am logoped care vne acasa si lucreaza cu Emi, primim si teme si le facem cu constiinciozitate. Emi merge la gradinita, are pediatru care il are sub observatie…
Problema cu ochii a aparut pe acest fond de supra solicitare. Cred ca a fost picatura care ne-a umplut paharul.
Dar spun si eu, cu voi in cor, ca aveam dreptul sa stim despre aceasta mostenire genetica deloc minora.
Anemari, lasa-i incolo pe doctori cu parerile lor despre autism, platfus si altele. Fiecare copil are un ritm propriu de dezvoltare. Si dupa cum spui si tu ei analizeaza dupa anumite grile mai mult sau mai putin depasite. Problemele legate de ochi si inima trebuiesc intr-adevar cercetate. Draga mea, poti oricind sa vii aici cu Emi si sa mergem si pe la alti doctori.
Nu vreau sa zic „te inteleg ca vreau sa plangi” sau „fii puternica” dar gandeste-te ca poate din toti posibilii parinti Emi te-a gasit pe tine si pe sotul tau. Poate asta e drumul vostru. Pe care trebuie sa-l parcurgeti impreuna. Ce conteaza daca „ai adus pe lume” un copil sau l-ai adoptat, Alexandru!? Ce repercursiuni ar avea asupra lui Emi daca va fi dus inapoi?Nici nu se pune o astfel de problema! Un copil nu e un lucru! Mie imi spuneau „vai vinde cainele ca uite atata mizerie” sau „cand vine copilul da-l de aici”. Nu imi imaginez cum cineva poate sa zica asa ceva! Ceva v-a adus impreuna si v-a legat pentru totdeauna!
Te imbratisez.
Buna seara!
Intrebarea nu o adresez eu femeilor cu instincte maternale. De notat ca imi amintesc faptul ca nu am folosit niciuna dintre expresiile de mai sus si nici nu am avut intentia de a da textului o nota peiorativa. Eu doar am „instigat” la un exercitiu de sinceritate. Se aplica la fel de bine atat femeilor, cat si barbatilor. Nu ma intereseaza catusi de putin raspunsul pe care si-l da fiecare. Raspunsul apartine fiecaruia si da masura propriului caracter.
Cu privire la a doua problema, cea referitoare la necesitatea existentei unor informatii cu privire la starea generala de sanatate a unui copil la momentul adoptiei, sunt perfect de acord cu tot ce s-a spus mai devreme. Atata timp cat sunt oferiti copii spre adoptie, consider ca este normal ca acesti copii, la momentul adoptiei, sa fie insotiti de un dosar care sa cuprinda un set de analize, recente, precum si rezultatele unor controale medicale de data recenta, ceva de genul unei fise medicale, dar care sa fie facuta in mod corect si care sa cuprinda rezultate reala, bazate pe prezenta copilului la cabinetul medical de specialitate. Mi se pare de bun-simt ca atunci cand adopti un copil, sa stii pe cine adopti. Adica sa stii ca adopti un copil sanatos, care, in conditiile unei familii normale, sa se poata dezvolta adecvat din punct de vedere psiho-somatic. Altfel, adoptia se face „in orb”. Dar, ma rog, asta ramane la voia legiuitorului si sunt chestiuni „arzatoare” la ordinea zilei, nu cred ca se va preocupa cineva de preintampinarea dramelor unor familii nevinovate.
Multumesc!
Mi-am facut un crez ( sau o iluzie) din ideea ca putem intotdeauna alege; si ca.. alegerile noastre presupun consecinte atat ptr noi cat si ptr cei din jur;
Uneori se mai intampla sa fim alesi; poate etichetati/stigmatizati, poate adorati;
Si mai stiu ca exista motivatii inconstiente greu de cuprins in cuvinte/retorici ori polemici;
„De ce Eu ? De ce Tu ?” Cei ce stiu la ce ma refer,vor recunoaste intrebarile ; si isi stiu si raspunsurile; pe care aleg sa le retina in tacere, ori sa le expuna;
Hm…
Sa nu ne amagim singuri…sistemul nu se va schimba;
Sa revenim la idei mai practice: din auzite, s-ar parea ca specialistii Fundatiei Generatia sunt chiar competenti ( nu e publicitate mascata, ci doar o recomandare);
Cu drag si multa admiratie
Mihaela
Anemari, draga mea, venisem la tine aici, senina si inconstienta, si n-o sa te surprinda prea mult cind o sa-ti spun ca am plins, ca totul m-a luat prin surprindere si ca mi-am amintit, catastrofal, ca lumea nu e dreapta.
Asa cum s-a spus si mai sus, am asteptat eu insami, ani de zile, sa se echilibreze balanta. Si ea a ramas schioapa si ma sfideaza.
Esti curajoasa si minunata si invat mult de la tine. Mi-e imposibil sa zamislesc vreun sfat inteligent si stiu ca nici nu vrei, oricum e o problema fundamentala, nu poate decide nimeni din afara ta.
Nu are nimeni dreptul nici macar sa vina cu sugestii, e ca si cum ti-ar indica exact ce trebuie sa simti (urasc sa mi se spuna ce trebuie sa simt, de genul „nu mai fi trista”, „gindeste-te la ceva frumos”, „priveste partea buna”… lasati-ma in pace, de multe ori, nu e absolut nicio parte buna, am sapat dupa ea pina mi-au singerat miinile si inima!).
Ia lacrimile mele libere si asaza-le linga ale tale, Anemari, si hai sa asteptam sa vedem ce mai e… Esti puternica si unica si imi plec fruntea si sufletul inaintea ta.
Simona, multumesc frumos pentru randuri.
Si eu m-am gandit, dupa postarea lui Alexandru, daca „spalatul rufelor” astea in public este un gest decent. Sunt suparari si suparari. Pe unele le fereci cu 7 lacate si pe altele simti nevoia sa le strigi in gura mare.
Daca a fost indecent, asta e. Asa am simtit, asa am facut.
Anemari, nu ai de ce sa-ti ceri iertare pentru ca postarile sunt uneori mai triste. Nici nu te poate certa nimeni pentru ca impartasesti cu ceilalti sentimentele si starile prin care treci. Eu, dimpotriva, o vad ca pe un (alt) act de curaj.
Intre tine si Emi au crescut de acum emotii puternice, e firesc ca nu va mai puteti desparti. Si atat, atat, atat de mult vine intr-adevar din mediul inconjurator, din dragostea din familie, asta conteaza, nu e vorba in vant. Am citit ca s-au facut studii si ca ranile fizice se vindeca mai repede atunci cand cel bolvav este tinut de mana de cineva drag.
Sa stii ca te urmaresc si te insotesc si eu cu gandul bun.
Amalia, Emi mormaie marunt din buze,de doua zile, asa ca un batranel ramolit „eu stau cu mami si cu tati, eu stau cu mami si cu tati…”
Sper din tot sufletul sa iasa bine analizele de sange!
Cu ochisorii eu cred ca nu-i asa de tragic, cel putin din ce ai scris pana acum nu e vorba de un handicap care sa-l transforme intr-o persoana dependenta de altcineva. Nu va putea fi militar si nu va sofa, dar lista optiunilor pentru o viitoare profesie e inca lunga. Va tin pumnii!
Draga mea,draga,sunt alaturi de tine,te imbratisez,si te rog,daca te pot ajuta,daca te putem ajuta noi ce iti scriem ,nu ezita sa ne-o ceri! Suntem aici,increde-te in noi,nu te vom lasa la greu!Apeleaza la noi cu inima deschisa!
Doamna Murgoci, multumesc frumos. Am primit deja mai multe recomadari de medici oftalmologi. Vom face programare la unul dintre ei.
buna seara!
as vrea in primul rand sa spun ca am fost profund impresionata de tot ceea ce am citit. pot completa ca sunt perfect de acord cu alexandru si gasesc constructiv tot comentariul lui. nu mi se pare corect ca sotul, caruia i s-a jurat in biserica credinta, sa fie lasat in plan secund (mai ales in eventualitatea in care nu este responsabil cu faptul ca nu ati putut avea copii).
nu vreau sa te simti judecata, pentru ca toti cei care ti-am scris suntem macar cu gandul alaturi de tine. dar nu cred ca avem dreptul sa renuntam la cei cu care candva visam ca vom ramane impreuna pana la moarte, pentru a duce o cruce atat de grea.
privitul povestii vietii tale de aici din afara situatiei este din pacate destul de superficial. nu stim exact cate alte probleme au aparut intre voi doi ca si cuplu, chiar inainte de adoptie. in plus, toti ar trebui sa avem norocul de a creste si ne forma intr-o familie. iar bietul copil nu are nicio vina ca s-a nascut intr-o familie nepotrivita, pentru ca, din nefericire, singura data in care putem afirma ca liberul arbitru nu functioneaza, este momentul in care ne nastem. dar daca steaua lui norocoasa esti tu, Anemari, atunci ma inclin in fata voastra si pot afirma cu mana pe inima, ca exista si oameni care poarta in sufletul lor o particica din divinitate. multa sanatate!
Maiasa, nu poti fi in acelasi timp de acord cu Alexandru dar sa ma si consideri atinsa de divinitate. Se bat cap in cap ambele opinii.
Raspunsul meu este simplu: decizia mea nu este impotriva sotului meu, nu renunt la el, nu-l tradez. Dar juramantul lui? Dar angajamentul ca aducem acasa acest copil si avem grija de el orice ar fi?
Dar nici despre asta nu este vorba aici.
Raspunsul este simplu: acum 4 luni Emi nu stia sa spuna cum il cheama si cati ani are, gangavea cand vroia sa ceara ceva, nu se recunostea in oglinda, nu stia unde e nasul lui, urechea…etc, nu stia culorile si plangea ca reactie la orice. Daca nu-i placea mancarea plangea, daca il durea ceva, plangea si tot asa. Si asta facea un copil la 3 ani si jumatate..
Astazi Emi vorbeste in propozitii, spune cum il cheama si cati ani are, spune „nu-mi place”, „ma doare capul”…Iar astazi, cand a venit de la gradinita, mi-a spus ca doamna i-a spart sticla lui de apa. Am sunat educatoarea din tura de dimineata si mi-a confirmat ca din gresala i-a spart sticla.
Ei bine, cum sa returnez acest copil? Ce se alege de el? Cine il mai duce la logoped? Cine ii da vitaminele, cine ii va schimba talonetele si lentilele? Cine o sa-l hraneasca cum trebuie? Emi avea 12 kg la 3 ani si jumatate. Esti femeie, judeca tu ca femeie . Ai putea sa mai dormi noaptea cu gandul ca el moare de foame, frig sau frica pe undeva? Si asta in timp ce tu ti-ai salvat casnicia?
O doamna asistent maternal imi povestea despre un copil ajuns la ea in plasament. L-a luat la 3 ani si nu stia nimic, nici macar sa tina o lingura in mana. Sunt copiii pe care nimeni nu i-a invatat nimic si sunt, pe nedrept, declarati retardati. Cu fetita despre care era vorba a avut rezultate spectaculoase, a invatat sa vorbeasca, sa manance, sa se spele… tot ceea c e trebuie sa invete un copil.
Din ce povestesti tu inteleg ca si Emi e in aceeasi situatie. Si ca deja a invatat foarte mult. Mormaiala lui de mosulica „eu stau cu mami si cu tati”- sulfetelul lui e invadat de teama ca vei renunta la el. Cum poti sa spui ca nu pricepe? Ca nu simte?
Te admir pentru curajul tau, pentru sinceritatea ta. Plang alaturi de tine, simt ca din lacrimile astea ale tale va veni puterea de a merge inainte.
Nu stiu cum ai putea sa te desparti de un copil pe care l-ai pazit cind avea febra . Sau cind ti-a spus mami.IN momentul ala se creeaza celula mama-copil. Nu nu ai mai putea dormi Ane, ti-ai irosi viata gindindu-te ce face, cum e, ce s-a ales de el.
Eu cred ca acedst cuvint odata rostit creeaza o lagatura indestructibila , odata rostit. Viata nu e dreapta . Nu poti fi pus in fata unei decizii fundamentale ,e o incercare pe care sper sa o depasesti cu bine.
Si daca cineva emite pareri despre faptul ca ai pus pe blog o problema de agest gen e parea lui si atit. Eu cred ca blogurile astea sunt citite si sunt oameni care te pot ajuta.
Fata mea a avut o problema asemanatoare cu ochiul . Nu vedea deloc cu ochiul sting. si am descoperit asta relativ tirziu, la 5 ani . Ne-am speriat , insa azi lucrurila s-au indreptat.A purtat opticlude ani intregi. Insa in fiecare an a mai pierdut un numar la dioptrii. De la 6 la ochiul sting azi la 14 ani are 1.5 . Pentru ca am ascultat indicatiile doctorului si am facut exercitii pentru mischiul ocular care a fost afectat.
Ane, consulta mai multi doctori , pentru ca nu poti condamna un copil sub un verdict:autist.
Eu sincer , nu cred in acest verdict , si sper din toata inima sa -ti confirme asta si specialistii.
Si , da roaga-te Ane, rugaciunile te vor salva , pe tine , pe sotul tau si pe copilul VOSTRU.
Multa sanatate, Doamne ajuta!
Anemari, ceea ce ai facut tu cand ai adoptat acest copil este un gest de inger.
Sfaturi nu se pot da in aceasta situatie pentru ca numai tu, sau numai, voi stiti mai bine si nu e treaba nastra.
Noi toti care te citim suntem altauri de tine si ai toata energia gandurilor noastre bune indreptata spre tine.
Dumnezeu nu da niciodata mai mult decat poti duce. SI atunci te si ajuta sa duci la bun sfarsit ce ai inceput.
„Poate ca asa a decis cineva sus, mai presus de noi.” Toti avem o stea norocoasa. Steaua acestui copil esti tu Ane. De fapt voi. Pentru ca ati schimbat pentru acest copil mizeria in lumina.
Dumnezeu sa-ti ajute!
Nina, sotul meu e un om bun, ii e mila de orice vietate in nevoie, doar ca acum e coplesit de problemele cu fratele, de posibile disponibilizari de la job, de nesiguranta zilei de maine si perspectiva unor costuri coplesitoare.
Eu nu sunt o incenstienta, ma gandesc si eu la astea, dar ma mai gandesc ca o sa le rezolvam pe toate pe rand.
Deja o colega de-a mea si prietena s-a oferit sa plateasca ochelarii lui Emi care costa cat China. Suntem extrem de recunoscatori ptr acest ajutor venit asa neasteptat dar si atat de necesar.
Anemari, sper ca sotul tau sa revina la o stare psihica mai buna, sa ca tu sa ai puterea sa le duci pe toate. Cum spuneau si alte doamne mai sus, platfus si aslo marit nu sunt lucruri grave (am facut si eu Moldamin in copilarie gramada si acum sunt sanatoasa ca un cal). Emi CLAR nu este nici autist, nici retardat. E socant cat de usor se dau aceste diagnosticuri la noi! Am si eu o prietena de familie asistent maternal (din fericire, o persoana care chiar se implica in ingrijirea copiilor pe care ii ia acasa) si am vazut ce progrese spectaculoase fac micutii care sunt adusi intr-un mediu familial normal, intr-un an nu-i mai recunosti. Imi amintesc de o fetita care la aproape 3 ani nu stia sa spuna decat „apa”, si era mult subponderala. In 7-8 luni s-a inaltat, s-a ingrasat, si nu-i mai tacea gura. Emi va merge din bine in mai bine, datorita grijii si dragostei voastre. Iar cu ochiul va fi greu, dar stiinta merge inainte, cine stie ce proceduri si operatii mai apar pana creste el mare, daca nu or fi existand deja. Va doresc tot binele din lume, si cat mai multa putere.
Catintherian, sotul meu, desi mahnit pentru ca am postat asta pe blog, a revenit asupra deciziei. Poate ca si „spalatul rufelor” in public e bun la ceva.
Sper ca in timp sa ne relaxam amandoi si sa ne bucuram de Emi fara sa ne mai concentram doar pe ce trebuie reparat.
Ane, sotul tau e coplesit, uneori suntem coplesiti de probleme cu mult mai usoare. Si cred ca reactia aceea de care ne-ai povestit a fost una de moment. Parerea mea este ca ai facut bine ca ai spus, nu poti duce cu tine atittea poveri. Si a fost un semn bun , pentru ca din ce ne spui, simt ca esti mai optimista.
Sigur ca e un om minunat , gestul comun facut de voi induce asta. Va admir si va sustin , sper sa depasiti aceste incercari cu bine. Ai schimbat un destin si asta se vede acolo sus , in Cer.
Dumnezeu sa va binecuvinteze!
Sa va ajute Dumnezeu!
Amandoi sunteti niste ingeri!
Aveti toata admiratia mea si probil atuturor. sunt convinsa ca vom auzi de bine cat de curand!
CristinaC, multumesc!
Anemari,
Sunt cu sufletul alaturi de tine! Iar Emi va fi mai bine, cu tine alaturi, doar se spune ca dragostea face minuni, nu?
Daca ai fi stiut sau nu ai fi stiut dinainte de problemele lui, asta nu mai e relevant acum…Nu ii poti nega unui copil dreptul la fericire, orice ar fi….daca adoptai un copil perfect sanatos, de nota 10+, care peste o vreme ar fi facut un cancer…Stiu, e un exemplu oribil, dar sunt boli necrutatoare care se dezvolta mai devreme sau mai tarziu, nu depinde de noi, nu depinde de nimeni….
Emi poate vedea lumea mai frumoasa si un singur ochi, caci exemplele de curaj sunt peste tot in jurul nostru. Ce vreau eu sa spun e ca sunt boli si mai grave….desigur, poate crezi ca vazand din afara e usor de apreciat, desigur ca doar tu stii prin ce treci….
In general, cel mai greu e de luptat cu perceptia celor din jur. Cate persoane, atatea opinii, in final totul depinde doar de voi!
Va tin pumnii!!!
Multumim, Adnya.
sanatate si putere iti doresc
Am citit de acum citeva zile postul asta si m-a coplesit. Am citit si comentariile unora si altora si m-am bucurat cind v-au sustinut si m-am intristat cind, cumva, v-au judecat. M-am intrebat ce as face eu in aceeasi situatie. Si as face ca dumneavoastra : nu m-as uita in oglinda cu aceeasi ochi la mine insami si la integritatea mea de om, daca n-as face altfel. M-as indoi mult, as cugeta indelung, dar as lua aceeasi hotarire. As trai ce mi-a fost dat, de fapt. Ca pe un dar neasteptat, putin dezamagitor la inceput, dar un dar la care tin si care mi-a fost facut nu de oricine, ci de cineva care, acolo sus, are grija sa le rinduiasca pe toate.
Si mai e ceva : cu multi ani in urma, am lucrat la un orfelinat cu copii handicapati motor si psihic. Faceam pe atunci parte din Crucea Rosie si, din principiu, nu aveam dreptul decit de a face bine, fara a judeca, fara a ne pune o mie si una de intrebari. Si am vazut cum copiii aceia, intr-o stare mintala si fizica jalnica, dupa niste luni de ingrijire bazica si de multa afectiune, de mingiieri, de rabdare, de cuvinte frumoase, de apropieri si tandrete, de miscari educate si rabdatoare, au evoluat si au devenit receptivi. Incredibil cit de mult ! incredibil cit de neasteptat. Anemari, copilul dumneavoastra nu este, categoric, in aceeasi situatie. Iar felul cum a evoluat el deja in bine, la numai 3 ani jumatate, va trebui sa va dea multe sperante si sa va scoata din disperare. Acest copil are nevoie de incredere, de lectiile acelea de rabdare si educatie pe care o mama le da oricum zi de zi si de foarte, foarte multa dragoste. Si probabil ca, in timp, va recupera foarte mult. La 3 ani jumatate e mult pre a mic pentru a i se da sentinte drastice : la virsta asta, incet, incet, dar sigur si fara cale de intoarcere, acest copil a facut deja pasi uriasi spre bine si va mai face si altii. Pastrati-va speranta, lucrurile se vor imbunatati ca prin minune cu siguranta.
Va va trebui desigur ajutorul unor specialisti care sa va indrume, a unor psihologi care sa va asiste atunci cind va veti pierde rabdarea, cind nu veti mai sti ce sa face si a unora care sa va sustina cind dumneavoastra insiva nu veti mai sti daca ati facut bine sau rau. Dar cu siguranta nu va fi loc pentru regrete.
Si cu siguranta acest copil nu are nevoie inca o data de trauna unui abandon, ci, din potriva, poate tocmai de un fratior sau o surioara intr-o zi. Sau poate, pina atunci, de un catelus de care sa aiba grija, pe care sa-l iubeasca cind ii vina sa plinga, pe care sa-l simta al lui neconditionat… Cu si pentru acesti copii animalele fac minuni.
Iar in toate acestea un singur lucru este capital : sa se simta iubit si cel mai grozav in ochii dumneavoastra, ai parintilor. Cit de mult bine poate face un : „tu esti cel mai grozav, mami, bravo !”
Va inteleg ezitarile si intrebarile si disperarea, Anemari, dar e atit de normal sa fie asa acum ! Este normalitatea adaptarii la neasteptat si dragostea naste neconditionat din efortul dumneavoastra. Aveti doar rabdare cu dumneavoastra insiva si cu el : acest copil nu este irecuperabil si nici rambursabil. Aveti dreptate. Dreptatea aceea pentru care nu e nevoie de nici o dovada, pentru ca ea e in noi si inchide toate gurile rele.
Si as fi fericita daca mi-ati da, din cind in cind, chiar si o data pe an, vesti despre cum ii se descurca Emi. Care are deja sansa de a avea o mamica care nu-si negociaza destinul si fericirea.
Iar dumneavoastra, Anemari, sinteti dintre oamnii care pesemne au destin de roman si pe care viata ii rasplateste tîrziu. Aveti incredere !
Draga Carla, noi ne spunem, in limba romana, pe numele mic si cu dumneavoastra doar la numele de familie. Ar fi aiurea sa-mi spui dna Necsulescu, asa ca prefer sa-mi spui Anemari sau Ane.
Emi e copilul meu si, asa cum ai spus si tu, nu e nimic de negociat in asta. Momentul de grea cumpana a trecut. Acum incercam sa depasim celelate mici momente. Sotul meu, coplesit de postarea mea de pe blog, de reactia de acasa si de propriile sentimente, a revenit asupra deciziei sale.
Emi merge la un al doilea oftalmolog joi pentru o a doua opinie. De luni Emi merge la dansuri pentru ca ii place sa danseze. In rest, luam fiecare zi cu provocarile sale si incercam sa le ducem la bun sfarsit.
Multumesc mult pentru gandurile bune. Uneori durerea te copleseste si simti nevoia sa o strigi in gura mea. Strigatul meu nu s-a risipit in neant. Au fost incredibil de multe voci ce mi s-au alaturat si pentru asta sunt recunoascatoare.
Voi mai scrie despre Emi. Despre primul lui Pasti cu noi. Despre ziua cand va fi al nostru cu acte si o sa-l cheme Necsulescu, despre ziua lui de nastere… Vor mai fi vesti. Stai aproape!
Carla, am vazut ca ai adresa de email de Franta si am banuit esti de mult plecata din tara, de aceea mi-am permis sa-ti explic cum ne spunem noi in limba romana. Te rog frumos sa nu interpretezi gresit ce am spus.
Sunt de acord cu Carla. Iar „destinul de poveste ” care iti este dat sa-l traiesti, cu siguranta te va rasplati mai tarziu.
Avem, Anemari, aproape aceeasi virsta. Dar, ca o prima data, mi-ar fi fost greu sa nu-ti fi spus „dumneavoastra”. Acum, cu permisiunea ta, e altceva (romana n-a fost niciodata o limba anglo-saxona si tutuirea ne-a venit „revolutionar” cu apucaturi dintre cele mai saxone si in alte domenii. Noi, in limbile latine, avem privilegiul de a avea diverse formule de adresare, care gradeaza relatia si care-i acorda celuilalt dreptul a apropiere cu permisiune si la prietenie, in timp.
Prenumele simplu, linga acel „dumneavoastra” este o ramasita franceza care creeaza o situatie intermediara : cuiva din aceeasi generatie nu ii spui „doamna” decit intr-un cadru oficial, dar poti ramine foarte politicos adresindu-i-te cu prenumele si cu „dumneavoastra”. Este o apropiere pe virful picioarelor, cum era si situatia asta, mult prea intima pentru a indrazni sa intervin, dar mult prea sensibila pentru a nu o face. Si in conditiile astea, „licenta” apelarii la formula frantuzita a adresarii mi s-a parut mai potrivita. De asemenea, nu am luat deloc in nume de rau explicatia ta si iti multumesc pentru indemnul la tutuire.
Pe curind !
Buna
Si eu l-am declarat de Denis nerambursabil. L-am vazut pe Denis in octombrie si am ramas cu mintea la el. Era un copil de 1 an si 2 luni, curios, vesel, sociabil si frumusel. Asistenta maternala care l-a crescut a avut grija sa aiba parte de afectiune si toate cele necesare. Era al treilea copil care pleca in adoptie din casa ei. Denis a fost si ultimul. Mi-a spus ca nu mai poate continua caci de fiecare data i se rupe inima. Pastra cu sfintenie pozele tuturor copiilor plecati si cauta mereu sa afle vesti despre ei.
In noiembrie, instanta din Brasov mi l-a incuvintat spre ingrijire. Era un termen record in mintea mea mai ales ca auzisem despre situatia ta. Primul cuvant pe care l-a invatat a fost „tati”, pentru ca tati e mereu la munca si el era cel care lipise stelute, afise cu desene pe toti peretii, facuse patutul lui. Acum insa merge prin casa si canta „mama, mama…” . Pentru mine care am asteptat vreo 6 ani sa se intample minunea umbland pe la diversi medici a fost totul…imi pare rau doar ca nu am facut pasul mai devreme…
Mi-a fost teama sa nu capat un copil autism…am lucrat pentru o perioada scurta cu copii autisti. M-am linistit cand l-am vazut pe Denis. Mi-a fost teama ca este hiperactiv..dar nu cred sa fie. Insa chiar daca ar deveni hiperactiv tot nu l-as rambursa. E AL MEU.
Din putina mea experienta nu cred ca EMI este autism. Ceva din comportamentul autistilor cred ca au toti copii. Nepotul meu are de exemplu un mod foarte ciudat de a – si exprima bucuria: iti da cate una de vezi stele verzi. Acesta este motivul pentru care Denis nu vrea sa se joace cu el. Dar nu este autist. Un copil sensibil la starile sufletesti ale celuilalt nu poate fi autist.
As vrea sa pot scrie multe si la fel de frumos ca tine dar din pacate nu pot. Suntem de aceeasi varsta, m-am casatorit la 31 de ani, sotul avand 27 ani. La 33 am inceput sa umblu pe la medici si la 39 il am deja pe Denis. Astept sa se finalizeze adoptia si sa il trecem pe numele nostru. Insa cei de la Bucuresti nu sunt cei de la Brasov si de 3 luni tot astept sa se finalizeze procesul. Mai astept…Denis e al meu si e cu mine.
Mara, nici noi nu am fost citati inca de judecatorie. Emi nu are inca numele nostru.
Am fost la al doilea medic oftalmolog dar vom mai merge la inca unul.
Sa-ti traiasca minunea! O sa fie bine! Eu asa simt
Mara, noua pshihologii ne-au spus ca pe masura ce Emi se obisnuieste cu noi, se instaleaza in familie devine tot mai temator sa ne piarda, asa ca si noi avem aceleasi probleme.
Emi a fost abandonat de mai multe ori pana a ajuns la mama maternala, asa ca poate de aici. Sau , asa cum spun pshihologii, acum ne recunoaste pe noi ca ai lui si nu vrea sa ne piarda.
Se spune ca la varsta mica copiii uita usor. Ma uit la Denis si nu cred ca a uitat de mamaie si tataie care l-au crescut. Ziua este vesel, nu pare sa aiba nici o problema, dar sa nu care cumva sa dispar din casa si sa ramana cu altcineva. Sau sa fac prostia pe care am mai incercat-o sa il las la cumnata mea sa pot sa rezolv ceva probleme. Urla…se simte abandonat. Iar cand ma vede imi plange si ma cearta. Cateodata noaptea geme in somn si ma cauta. Sunt convinsa ca ii lipseste si casa unde a stat. Nu a fost asa cand l-am cunoscut. Ne-am apropiat repede si a plecat imediat cu mine in parc, la plimbare. Acum nu pot sa il las nici o secunda singur caci deja ma cauta. Cum as putea prin absurd sa spun ca rambursez copilul? Desi psihologii spun ca el deja a uitat, hai sa fim seriosi! De unde teama aceasta la Denis ca ma poate pierde si pe mine daca nu e atent? Ne vom duce la vara la asistentul maternal care l-a crescut pe Denis, pentru ca Denis al meu are pe langa parinti, bunica si bunicul, babica si deda si mamaie si tataie.