Cronica de SUA. Episodul 2.

Saptamana a inceput cu fel de fel de intalniri menite sa ne faca sa intelegem ce inseamna America si cum sunt europenii.

Un profesor de la Universitatea Americana, specialist in international communications, ne-a aratat, in numai o ora, de unde incepe confuzia europenilor atunci cand se raporteaza la americani. El spune ca americanii au o viziune in alb si negru asupra lumii in timp ce adevarul europenilor se afla mereu undeva intre cele doua coordonate.

Americanilor nu le plac dramele, dar le plac melodramele, asa ca le plac si povestile despre crime. In acest caz, povestile trebuie sa se termine bine, criminalul sa fie pedepsit.

Asa zisul apetit al americanilor pentru „dezbatere” nu se refera la adevar, la cine are dreptate, la o persoana luand in considerare si opinia celeilalte, ci totul se reduce la „castigarea jocului”, la competitie. Adevarul este ultimul in aceasta ecuatie. Atata vreme cat tu ai castigat nu are importanta ca celalalt are dreptate.

Si dezbaterea este sport national in America. Copiii americani invata de mici acest joc, se inscriu in competitiile scolare, statale si inter-statale de dezbateri si invata de mici sa fie invingatori. In ultimii ani molima a cuprins si Romania. Avem si noi astfel de competitii la nivelul liceenilor.

Vorbim mereu despre exceptionalismul americanilor si nu intelegem din ce deriva el. De unde aceasta sete pentru competitie si castigarea jocului.

Valorile americane, ne spune domnul profesor, se reduc la verbul „to do” (a face). Este important ce faci si nu cine esti. Cand intalnesti prima data pe cineva, spui cum te cheama si cu ce te ocupi. Asta fac si eu aici de luni incoace.

Daca nu te ocupi cu nimic, nu ai identitate. „To do” se refera la castigarea unui status, la realizarile personale, la actiunile individuale, independenta, competitie individuala, bazarea pe sine, viitor.

Pe europeni, insa, ii caracterizeaza „To be” (a fi). Asta inseamna ca ceea ce conteaza sunt: afilierea (de unde vii, al cui esti), trecutul, mostenirea, stabilitatea, armonia, abilitatea de a te baza pe ceilalti si cooperarea.

Deci, americanii se bazeaza pe sine, in timp ce europenii conteaza pe cooperare. Aici sa fie marea schisma?

Bine hranita cu povestea americana, nici nu-mi mai este foame, dar ies la pranz in Dupont Circle sa petrec quality time cu Iana. Ne asezam la o terasa si povestim besmetic, una peste alta, cu inflacarare despre aici si acasa, pentru ca in final sa realizam ce anti-americane suntem. Ne despartim cu promisiunea de a ne revedea pana la plecarea mea.

Dupa-masa expunerea la cultura si civilizatia americana continua. Ni se propune sa ne voluntariem si sa impartim mancare la saraci in cadrul a trei organizatii. Eu aleg Martha’s Table. Ce trebuie sa fac? Sa merg la sediul organizatiei, impreuna cu alti europeni, sa incarcam mancarea in dubita si sa ne oprim in doua parcuri unde suntem asteptati. Martha’s Table ofera mancare celor fara adapost 7 zile din 7, indiferent de vreme, chiar si de Craciun sau Anul Nou. Toti sunt aici voluntari. Soferul nostru, francez de origine, a venit in america acum 27 de ani. A lucrat la World Bank. Acum, la pensie, se voluntariaza sa conduca van-ul cu mancare de trei ori pe saptamana.

Experienta este inegalabila. Oameni de toate culorile pielii, din toate colturile lumii, imbracati, unii dintre ei, curat, stau frumos la coada si asteapta sa-i servesc. Majoritatea imi spun multumesc si „god bless you”. Eu sunt usor crispata de dorinta de apropiere a unora, dar continui sa zambesc, asa cum a fost sfatuita, si sa le vorbesc respectuos.

Altii sunt nazurosi la mancare, incearca sa-si bage mainile murdare in cosul cu sanvisuri in cautarea altora mai apetisante. Treaba mea este sa-i descurajez politicos.

Seara cad rupta de viermuiala zilei si ma retrag la depou fara cina.

Miercuri ne incepem ziua cu micul dejun la Ben’s Chili Bowl. Cel mai popular dinner din DC. Ca sa intelegem de ce este asa big deal sa fim aici, ni se ruleaza un filmulet cu Obama descinzand aici , pe neasteptate, intr-o seara.

Dinner-ul a fost infiintat in 1953 si de-a lungul timpului o serie importanta de actori si politicieni au trecut pe aici si au gustat din reteta, tinuta cu zgarcenie in secret de pese 50 de ani, de chili. Nu ma simt prea aventuroasa in dimineata asta asa ca raman la oua prajite.

Continuam ziua vorbind despre statutul lui District Columbia care nu e stat si ai caror cetateni nu-si pot alege reprezentantii in Congresul american, despre lobby si profesia de lobbist, despre clima si energie si asteptarile noastre de la evenimentul de la Copenhaga din noiembrie, despre Turcia si aderarea la UE si despre gripa porcina si masurile luate de US Department of Homeland and Security.

La cina ma vad cu una dintre fostele mele colege americance, pe care nu am mai vazut-o de peste 4 ani. Cinam ca fetele la „Dupont’s Circa” pe Conneticut Ave. Vinul rosu dezleaga limbile. Ei ii vin in minte toate cuvintele romanesti, toti cunoscutii din Romania. Vorbim despre Bucuresti, trafic, restaurante si Mall-uri. Apoi despre DC si organizatia la care ea lucreaza, unde si eu am lucrat candva, despre oameni, despre schimbari, despre barbati.

Desi stam pe terasa si noptile au inceput sa fie racoroase, de abia tarziu in noapte simtim frigul in oase. Ne despartim entuziaste si multumite ca mai avem inca atatea to share dupa 4 ani.

Patul meu cu saltea dubla, nici prea tare nici prea moale, cu perne pufoase si imbietoare, ma cheama. Daca as exporta ceva de aici, ei bine ar fi patul. Nicaieri nu am dormit vreodata mai bine ca-n America!