Mă tem de insomnii în nopţile în care nu-s în stare să lucrez, în nopţile în care nu militez pentru nicio cauză, nu scriu petiţii şi nici adeziuni. Atunci mintea mea porneşte la braţ cu inima pe cărări din trecut, deschide uşi ferecate demult, dezgroapă amintiri colbuite şi trezeşte la viaţă emoţii uitate.
Nu ştiu când au trecut ultimii douăzeci de ani şi cum m-am trezit într-o dimineaţă captivă într-un trup pe care nu-l recunosc, angrenată în mecanisme care tind să mă înghită uneori, prizoniera unor rutini autoimpuse care-mi ucid spiritul. Ştiu, nimic nu-i inutil sau întâmplător. Şi totuşi, amintirile astea care mă invadează îmi fac bine pentru că-mi vorbesc despre timpuri în care eram altfel şi altfel era frumos.
Şi pentru că nu-mi place să călătoresc singură vă port şi pe voi cu mine în urmă cu douăzeci şi unul de ani şi vă invit să mă vedeţi dansând, într-o seară de februarie, unicul dans cu un băiat care avea să rămână, aşa ca în viaţa fiecăreia dintre voi, marea şi irepetabila iubire.
Un dans, o strângere de mână, un buchet de frezii oferit pe neaşteptate într-o dimineaţă geroasă, doi ani de plimbări prin parc, zeci de file de jurnal aşternute minuţios, cu scris caligrafic, în caiete îngălbenite de timp, întâlniri rebegite, îmbrăţisări furate prin cotloane, cinci ani de aşteptare, încă trei ani pentru uitare…
Cum ar mai fi posibil asta astăzi? Mai sunt dansuri care nasc poveşti de iubire? Mai caută cineva astăzi, pe EL sau pe EA, în fiecare dintre oamenii întâlniţi pe stradă? Cine mai aşteaptă şi cine mai scrie ?
Dar povestea continuă. După 15 ani, în era Iphone, Blackberry, Twitter şi Facebook, protagoniştii se regăsesc. Se întâlnesc politicos la o cafea, fără ranchiuni sau regrete, doar nostalgici. Şi dacă nu te gândeşti la nimic, nu aştepţi nimic, se poate ca trecutul să te găsească nepregătit.
Recunosc, vanitoasă şi femeie, am amânat iniţial revederea trecând nemilos de rapid în registru kilogramele în plus (imposibil de pierdut peste noapte), rădăcinile nevopsite, ridurile de expresie…După şocul primelor momente raţiunea a învins şi am găsit resursele necesare să nu mă programez la Pericle, să nu golesc bugetul familiei în operaţiuni estetice aducătoare de iluzii. M-am prezentat la cafea în cele mai banale veşminte cu putinţă, firească şi matură , femeia care am devenit astăzi şi de care nu-mi este ruşine. Şi asta pentru că nu am fost niciodată frumoasă, am fost doar tânără şi foarte vie. Iar dacă lucrurile astea sunt asumate, devine foarte simplu să rămâi cine eşti.
Nu cunosc terapie mai bună decât şansa de a-i spune peste ani, băiatului pentru care ai udat perna, „nu am fost niciodată supărată pe tine, nu regret nimic”. Cred sincer că marele dans rămâne cu noi tocmai pentru că nu a avut un final. Şi nu, finalul nu mai este posibil peste ani.
Dezbaterea continuă. Astfel de ieşiri din rutină necesită de urgenţă şedinţe de taină cu prietene de-o viaţă care-ţi ştiu povestea. Vă provoc să ne spunem dacă anii au şters tot, dacă există atracţii fizice puternice, dincolo de raţiune, pe care anii nu reuşesc să le ucidă, dacă poveştile astea trebuie să rămână îngropate, dacă revederile trebuie evitate, dacă poţi iubi, cu măsuri diferite, bărbaţi diferiţi, dacă intimitatea sufletească dăinuie peste ani.
Anii nu sterg tot si poti iubi, cu masuri diferite, barbati diferiti.
Amalia, si eu cred la fel, doar ca pe rand. Nu stiu cum aplici masurile, cum le imparti in cutiute sau le pui separatoare, in conditiile in care doi sau mai multi barbati te bantuie in acelasi timp. Dar e o provocare la dezbatere. Daca nu stiu eu nu inseamna ca nu exista.
Anii multi sterg tot. Exista pasiuni care raman vii, dincolo de ratiune, dincolo de timp. Unele povesti trebuie ingropate, unele revederi se cer de la sine. Poti iubi diferit barbati diferiti. De fiecare data e altfel. Mi s-au intamplat toate, iar acum sunt atarnata intre povesti, intre trecut si viitor, si nu stiu care unitate de masura e mai mare.
Anda, cred ca povestile care trebuie ingropate se ingroapa singure. Si mai cred ca exista reactii chimice inexplicabile pe care anii nu le ucid.
Anemari, am trait si eu asta si am aflat ca atatea prietene au trait marea Reintalnire! 🙂 Cred ca viata ne aduce mereu inapoi, e un cerc.
Te admir ca ai trecut peste complexe si te-ai dus. Inseamna ca ai mare incredere in cine esti. Eu m-am dus tocmai pentru ca stiam ca sunt frumoasa, mai frumoasa ca atunci cand eram copii, stiam ca asta il va lasa mut. Si l-a lasat. Sunt convinsa ca nu as fi facut-o daca aveam kilograme in plus, riduri si privire mai obosita. Si asta mi-a spus despre mine ceva urat, ca dincolo de aspectul fizic nu am foarte mare incredere in mine, desi cine ma cunoaste ar fi socat, pentru ca sunt omul increzator si chiar infatuat in anumite situatii. Dar in clipa aia, nu mai eram eu. Fascinatia reintalnirii m-a hranit cu o energie incredibila, am trait totul mai intens in acele luni cat mai vorbeam si ne mai vedeam, fara sa fie o aventura ci doar doi prieteni vechi. Dar cum o prietenie simpla in situatia asta nu exista, pentru ca mocneste atractia, se nasc curiozitati si setea de a termina ceva ce atunci a ramas fara deznodamant (si poate tocmai asta e motivul pentru care ne reintoarcem fascinati) si chiar se reaprinde incet o iubire care, poate ca e inselatoare dar totusi e acolo, din toate aceste motive am incetat sa ne mai vedem. Eu nu pot sa imi insel sotul pe care il iubesc si el, desi si-ar fi inselat sotia, poate ca nu ar fi facut-o decat pentru un moment de curiozitate, de nebunie, de reintoarcere in timp. Poate ne-am fi reindragostit amandoi cumplit de dureros si ne-am fi dat vietile peste cap. Eu nu cred si nu risc. Cred ca am fi fost doi amanti macinati de vina si traind experienta adulterului cu scarba.
Dar discutiile aprinse, foamea lui de ideile mele, nevoia de a ma auzi, de a cunoaste fiecare pas din ziua mea, cuvintele lui care ma imbatau, faptul ca stiam ca imi cauta parfumul in orice femeie, ca imi stie fiecare alunita de pe corp si inchide ochii acasa visand la mine, toate astea imi dadeau o stare incredibila de care ajunsesem dependenta. Erau un drog discutia cu el, intalnirea cu el. Dar nu putea fi mai mult si nu putea ramane nici asa. Si atunci a fost mai putin. Am incetat tot. Ma gandesc la el si acum, in zilele in care sunt trista sau ma copleseste rutina. Dar nu regret. Era un joc si atat. Pe cand viata mea e reala si e minunata.
si cred ca poti iubi doi barbati cu intensitati diferite si pentru aspecte diferite, pentru trasaturi diferite, pentru ca reprezinta lucruri diferite in existenta ta. Si cred ca oricat timp ar trece, nu se sterge tot si e suficienta o scanteie ca sa reaprinda trecutul.
Anemari, vezi filmul Last Night, cu Keira Knightly. Este exact despre asta. Este un film foarte intim care reda foarte real povestea fiecarei femei care isi reintalneste o fosta mare iubire.
Ioana, nu stiu cum sa spun mai frumos „multumesc” pentru sinceritatea ta. Si eu imi iubesc sotul, dar mai presus de toate iubesc admiratia si iubirea lui pentru mine. Cred ca asta ma face sa fiu astazi impacata cu femeia care am devenit.
In rest, inteleg si simt acut povestea ta. Trebuie sa vad filmul.
Ane, dupa atatea zile de absenta in care ne-ai facut sa credem ca ai renuntat sa mai scrii pe blogurile Tango, vii cu postarea asta care le intrece pe toate. Cum ai facut? Cum ai reusit?
N-am sa am curajul Ioanei sa recunosc, dar asta si pentru ca intalnirea aceea nu a venit inca pentru mine. Stiu doar atat: ca primarul localitatii m- a oprit intr-o zi sa-mi spuna ca a intrebat de mine un domn, fost coleg de liceu, care nu m-a uitat inca. Zambea banuitor. Dupa alti 2-3 ani ”domnul” imi trimite o carte de vizita prin secretara de primarie ( pe care intamplator a luat-o la ocazie) si care a vrut neaparat sa afle povestea noastra, ca i s-a parut ei asa, ca n-am fost simpli colegi. ”Ti s-a parut!” i-am zis; si am vazut alta privire banuitoare. Ca si cum n-as avea si eu dreptul la un trecut…
Ma inspaimanta gandul ca ”trecutul sa ma gaseasca nepregatita”. Asta si pentru ca ridurile nu sant numai cele de expresie iar profesia pe care o am nu mai este demult una cu care m-as putea lauda.
Una peste alta, ai scris frumos Ane, si uite ce ganduri frumoase ne-ai trezit intr-un rastimp al vietii care nu este cel mai fericit…
Camellia, draga mea, nu renunt la nimic. Zilele ma inghit uneori.
Cred ca am avantajul marelui oras in care te poti pierde daca vrei si poti evita sa te arate cu degetul pe strada. Daca eram inca la catedra ma gandeam de un milion de ori mai mult inainte, de jena de a fi vazuta de elevi.
Dar asa, jobul meu presupune mii de cafele si pranzul cu diverse persoane si uneori cu diversi barbati, motiv pentru care eu n-am simtit ca de data asta este altceva decat o cafea.
Exista mereu temerea ca ochii aceia te vor vedea astazi altfel, asa cum esti, cu 20 de ani mai mult, cu fulgi de zapada la tample, cu kilogramele asezate nemilos pe trup… Dar viata este alcatuita si din asta si trebuie sa fim cumva gata sa ii facem fata.
Anemari, dar ce te faci daca dragostea asta din trecut se intoarce, si viata isi rade de tine si iti arata ca ai sansa unui nou inceput, a unei continuari a acelui dans sublim de demult? Ce te faci cand sufletul te trage de maneca si te intreaba: DE CE NU? Fara copii, fara casatorii, doar tu si el, din nou, la o rascruce…
Sunt nauca de cateva saptamani, dar astazi, citind postarea ta, am zambit (trist).
Anemone, nu stiu ce te faci. Risti si castigi sau pierzi tot ce ai. 🙁
Da, Anemari, putem iubi diferit barbati diferiti. Mai mult decat atat, iubirea noastra poate sa difere dintr-o clipa-n alta clipa, fata de acelasi barbat. Cred, dragostea este un sentiment tare nesigur si schimbator. Insa, cu toate astea, nu stiu daca este unul, intr-o masura echitabila, reactiv. Ceea ce vreau sa spun este ca iubirii, uneori, nu i se raspunde cu iubire sau, cel putin, nu cu acelasi tip de iubire. Adica una sanatoasa ori nu. De ceva timp incoace, ma bantuie gandul unei decizii prost luate. Daca am ales dragostea potrivita intorcand spatele dragostei adevarate doar pentru a-mi asigura sentimentul de siguranta, de seninatate, de echilibru? Daca ceea ce eu credeam ca e iubire e defapt doar o frumoasa prietenie? Spun asta deoarece mi-e teama de acea revedere care mi-ar putea confirma nelinistile, care mi-ar deschide ochii si m-ar lamuri ca defapt ceea ce fac e o mascarada lipsita de guvernarea chimiei dintre doua suflete si trupuri, un joc a carui reguli nu le urmez din pasiune. Insa, unele decizii odata luate sunt bun luate si trebuie sa mergi inainte cu ele. Altfel, ranesti. Si, atunci, spun un nu hotarat oricarei reintalniri. Spun un nu temator. Un nu trist, insa asumat.
Lidia, suntem datori sa fim fericiti. Daca ne temem de revedere, daca ea ne-ar putea face rau, atunci e bine sa ne urmam instinctele.
Intrebarile raman insa cu noi pentru totdeauna.
Eu mi-am trait angoasele pana la epuizare asa ca am resurse sa ma confrunt cu orice.
Asa e, suntem datori sa fim fericiti, si, mai mult decat atat, ma gandesc, ce frumoasa ar fi lumea in care, fiecare dintre noi, am fi ocupati cu furnizarea si intretinerea si sporirea fericirii celorlalti, la care tinem.
Iti multumesc pentru raspuns, Anemari. L-am luat ca pe o confirmare a faptului ca, ceea ce (nu) fac, este ok, urmandu-mi valorile, instinctele…
Intrebarile pe care le purtam, zi de zi, ne definesc, intr-o oarecare masura, si, cred, chiar daca nu gasim raspunsul (potrivit) e bine ca le avem. Fac parte din drumul nostru prin viata, din dezvoltarea noastra emotionala.
Cu drag…
In primul rind vreau sa-ti spun ca esti frumoasa acum ….deci imi inchipui ca asa ai fost mereu,referitor la subiect nu stiu ,dragostea asta e grea .
Georgiana, dragostea e frumoasa. Te face sa te simti viu, sa ai vant din pupa in tot ce faci, scoate tot ce e mai frumos in tine. Dragostea e altruista, nu face rau.
Dragostea neimplinita e dureroasa dar o prefer neiubirii.
Nu stiu cum ar fi fost sa fi trecut prin viata, asa goala.
Georgiana, iti multumesc pentru compliment. Nu am fost niciodata o fata frumoasa, dar am fost mereu zgomotoasa, prezenta, amuzanta, interesanta. Asta m-a ajutat. Cand am crescut am facut pace cu mine si am decis ca a fost de preferat asa decat sa fi fost un tablou mut. 🙂
ai un suflet extraordinar de sensibil, ma emotionez mereu cand te citesc, pentru mine esti frumoasa, tare frumoasa! multumesc pentru toate sentimentele bune pe care mi le trezesc postarile tale, esti , ca sa il citez pe dl. Plesu, „una din mirodeniile din sosul asta toxic”.
eu nu pot raspunde la subiect, am o experienta prea saraca (din pacate), dar as raspunde la intrebarea de la inceput: da!, mai exista oameni care mai cauta in privirile oamenilor de pe strada, care mai scriu si care mai asteapta… asta pana o sa ma doara prea tare atatea priviri goale si atatea singuratati… momentan eu inca mai cred si mai astept 🙂
Dana, m-ai facut sa plang. Iti multumesc!