Mi se plângea o amică, mai de mult, că bărbaţii sunt infantili (adică copilăroşi) şi nu renunţă nici la maturitate la nevoia de a fi încurajaţi şi mângâiaţi pe modelul „good dog!”. Mărturisesc că anii petrecuţi la catedră mi s-au împlântat atât de bine în carne încât făceam asta în mod natural, fără să conştientizez.
După remarcile amicei am început să monitorizez fenomenul. Mda, spală soţul o farfurie şi tu-i spui: „Eram la capătul puterilor, simţeam că mă scurg. Dacă nu spălai tu vasele, eu nu mai făceam faţă”. El se umflă în pene şi se simte Ulise ducând în spate muntele întreg. Tu-ţi râzi în barbă: „copilul din el!”
Poate că el este manager şi conduce o echipă de zeci de oameni, poate că ţine în vârful peniţei soarta a sute de oameni, poate că este cel mai temut director, profesor sau şef de secţie. Acasă, la mângâierea încurajatoare a soţiei, devine plastilină uşor de modelat sub formula magică „Good dog! Good job!”
Nu mă crezi? Încearcă şi tu!
Dar doar bărbaţii simt nevoia de încurajare? Cât este de greşit să aşteptăm recunoaştere, preţuire…?
Când eram copii ni se spunea mereu „bravo!, ţi-ai făcut patul” , „ce frumos ai scris astăzi tema!”, „ce politicoasă ai fost cu vecina”, „ce frumos ai răspuns la lecţie”… Maturitarea ne-a adus cu sine atâta serioziate încât ne ruşinăm să recunoaştem că performăm mai bine când suntem încurajaţi şi ne înhibăm şi facem greşeli când suntem criticaţi?
Să urmărim copiii. În 90% dintre cazuri chiar şi cei mai năzdrăvani răspund mai bine, sunt cooperanţi, când sunt abordaţi pozitiv: „Eu ştiu că eşti foarte politicos şi nu vrei să jigneşti pe nimeni”. Aţi încercat? Eu da. Chiar şi cei cu personalitatea cea mai buclucaşă dau înapoi.
Nu ţi se întâmplă la job să ţie se dea mereu task-uri peste task-uri, colegii să aducă şi ei pe umerii tăi alte îndatoriri? Ce te deranjează cel mai tare? Faptul că-ţi cer să munceşti mai mult sau modul cum o fac, uneori încercând să te păcălească, alteori poruncind, uitând că vorba dulce mult aduce?
Eu una îţi şterg pantofii, îţi spăl pe jos, scriu şi raportul tău şi te las să spui că-i al tău atâta timp cât nu uiţi să mă rogi frumos, nu uiţi să-mi mulţumeşti şi nu mă critici fără rost.
Nu aţi performat niciodată la limbile străine? Oare de ce ? Nu cumva profesoara vă întrerupea de fiecare dată când pronunţaţi un cuvânt greşit şi vă corecta? Nu e greu să te dai bătut după vreo 3-4 întreruperi. Simţi că n-are rost să mai încerci, oricum vei greşi, oricum vei fi corectat.
V-aţi lăsat soţul să spele vasele? De câte ori le-aţi spălat iar în urma lui? De câte ori i-aţi atras atenţia: „pune şi detergent, freacă şi în margine…” Data viitoare a refuzat să mai spele vase ? Şi vă miraţi?
De câte ori aţi făcut lecţiile cu copilul şi l-aţi întrerupt în timp ce scria o propoziţie ca să-i atrageţi atenţia că a omis ceva? A refuzat să mai facă lecţiile sub îndrumarea voastră? Oare de ce?
Adulţi, copii, părinţi, manageri, şefi sau subalterni, cu toţii ne dorim şansa de a dovedi că putem înainte de a ni se demonstra că greşim sau nu suntem în stare.
Anemari, esti sigura ca nu eu ti-am inspirat postul asta???
Anemari eu cred ca m-ai auzit azi pe mine cand ai spus „…scriu şi raportul tău şi te las să spui că-i al tău atâta timp cât nu uiţi să mă rogi frumos, nu uiţi să-mi mulţumeşti şi nu mă critici fără rost”. Mi-a picat foarte bine acest post. Multumesc
CristinaC, bineinteles ca te-am auzit. 🙂
Pe de alta parte, m-a suparat cineva foarte rau ieri si asa s-a nascut nevoia de a scrie asta.
Laura, tu mi-ai inspirat postul, of course. 🙂
Anne, eu am demarat o actiune in cadrul careia imi tiparesc si imi pun in poseta posturile esentiale peste care dau pe internet. Asta de azi intra clar la dosar!
Amalia, sunt magulita.
exact asa vad eu ca e scoala americana, te face sa te simti valorizat, ti se insufla ideea ca you can do it!, spre deosebire de amintirile noastre din copilarie, cele cu: Popescu, nu ne-ai spus corect ce inseamna acesta metafora. Au si americanii chestiile lor foarte bune, dragii de ei 🙂
Amalia, sunt multe de criticat in „stilul de viata american”, dar asta cu valorizarea e de invatat. Si mai am eu un pitic: felul in care ne crestem copiii, noi romanii, infasurati in fustele noastre, de nu se mai desprind niciodata.
Ii admir pe parintii americani care ii lasa pe copii sa se chinuie sa se incheie la sireturi pana reusesc. Sa vezi dimineata la gradi cum se inghesuie mamicile sa faca totul ptr copii, in locul lor. Zici ca le mesteca si mancarea acasa. Ce facem cu copiii astia cand le vine vremea sa se desprinda?
Offf. Da, ai perfecta dreptate in tot ce ai scris mai sus. Si m-am recunoscut pe mine, in persoana celei care critica :D:D:D Cand prietenul meu spala vasele, ii atrag mereu atentia ba ca stropeste chiuveta, ba ca e apa in toata bucataria… Il cam critic saracu’, dar uneori criticile pot fi si constructive nu? te motiveaza sa fii mai bun. Desi intr-adevar, nu merge! desi ii atrag atentia ca face apa peste tot, a doua oara tot la fel se intampla 😀
Uite, iti promit ca o sa incerc sa aplic metoda „laudatului”, dar treptat, sa nu se prinda ca imi schimb tactica!
Adnya, critica poate sa fie constructiva, DAR nu si cicaleala. 🙂
Ane, nu mi-a placut sa fiu niciodata cicalitoare, dar am fost critica. Am spus raspicat cum trebuie sa se faca lucrurile ( cum trebuie sa se spele vasele, cum sa fie compunerile, cum se da cu aspiratorul).
Acasa, cand eram copil, luam tot timpul nota ”zece” de la tatal meu, drept recompensa pentru curatenia pe care o faceam in jurul casei. Doamne, ce ma mai motiva! (nu tu dulciuri, nu tu bani -” zece!” )
La serviciu, desi muncesc mai mult decat colegii mei, nu primesc niciodata laude. Dar stiu care este motivul: fratele meu a fost numit director ( la un moment dat) in locul sotiei actualului director. Culmea, acest lucru nu ma demotiveaza; si asta pentru ca satisfactiile vin din alta parte ( copii, parinti).
La randul meu, stiu cand si cui sa ofer si recompense si pedepse -pentru ca, culmea, unii sant motivati de pedeapsa. (ex de pedeapsa: sa innoiasca o rubrica de la afisierul clasei – se simte si pedepsit si valorizat).
Camellia,dupa cum stii si tu sunt mai multe tipuri de invatare si „elevii” se impart si ei in mai multe tipuri: unii sunt vizuali (invata mai bine daca le arati), altii sunt doers (invata mai bine daca ii pui sa faca si faci si tu odata cu ei)….etc.
Ideea este sa-i identifici corect si sa aplici cu fiecare dintre ei „formula” care i se potriveste. A-i educa pe toti dupa un singur model nu ajuta, ci din contra. Tata, de exemplu, s-a purtat cu noi, toti cei patru copii, la fel. Evident, fiecare dintre noi a reactionat diferit la metoda lui (sa fii dur, sa nu dragalesti, sa iti pupi copiii doar in somn, sa lauzi cu zgarcenie), dar cu niciunul metoda nu a functionat.
Sunt de acord cu critica, dar cu masura. Eu personal nu reactionez deloc bine la critica, ma frusteaza si ma inhiba. Ma racesc si ma indepartez de persoana care ma critica des.
Critica isi are rostul daca produce modificari si rezultate mai bune, altfel…
Exista si metoda americana de critica „e foarte bine dar…”. La formula asta eu raspund foarte bine, dar romanii o aplica, din pacate, extrem de rar.
Ceea ce ai scris tu mai sus se numeste self fullfilement prophecy sau autoimplinirea profetiei:). Asta inseamna ca oamenii sunt asa cum ii vedem noi. De exemplu, in Statele Unite s-au facut astfel de studii in scoli: unui profesor nou i s-a spus ca in clasa in care va intra sunt copii deosebiti si buni la invatatura. Profesorul s-a comportat cu acestia ca si cum ei chiar erau buni la invatatura, iar rezultatete bune nu au intarziat sa apara:). Asadar, cei de langa noi sunt asa cum ii vedem noi, noi suntem cei care ii putem modela frumos.
Hi, my romanian friend. I would love to read as well,so I have to learn romanian language 😉 or, can you write in English pleaseeeeeeeeeee?
Petra from Czech Republic
Petra, my Czech friend. I am meeting tonight, for drinks, the Czech Ambassador in Romania and the Director of the Czech Cultural Centre.