Ne grabim sa crestem mari ca sa putem purta rochiile mamei, sa ne putem ruja, sa topaim faloase in pantofi cu toc aducatori de monturi si coloane vertebrale viciate sau sa ne putem barbieri cu tati.
Ne grabim sa fim mari ca sa nu ni se mai reproseze de fiecare daca ca suntem prea mici pentru opinii de om mare, prea necopti pentru a lua decizii si prea imaturi pentru a-I combate pe cei maturi.
Ajunsi adulti, suficient de independenti pentru a ne plati facturile, pentru a contracta imprumuturi bancare, pentru a fi raspunzatori pentru faptele dar mai ales pentru esecurile noastre, devim niste nostalgici incurabili ai copilariei.
In calitate de parinti ne grabim iar sa sarim etape. Sa treaca mai repede etapa sugar pentru a putea sa castigam putina independenta, sa iesim in oras fara panica alaptarii, fara frica colicilor sau a durerilor de dinti. Sa iesim la un film, sa dormim mai mult…Omitem inconstient ca vom deveni si mai ocupati pazind micul cercetas pornit sa exploreze lumea.
Mai apoi, ne dorim sa vorbeasca copilul mai repede pentru a putea comunica mai bine: „ce te doare? „De ce plangi?” …Atunci se deschide usa interminabilelor negocieri. Mai lasi tu, mai bate el napraznic din piciorus, mai oboseste tata, mai se inmoaie impaciuitor bunica…
In etapa urmatoare marim doza de realism si incepem sa-i educam independentele: „esti mare, trebuie sa te imbraci singur/a”, „trebuie sa mananci singur/a daca vrei sa te primeasca la gradi”, „trebuie sa stai fara mami si tati toata vara la bunici, esti mare si este si mai amuzant”..
Intr-o dimineata te trezesti ca piticul merge singur la baie, iti tranteste usa in nas solicitand intimitate, ca pe usa de la camera lui troneaza tantos un anunt cu „Interzis accesul persoanelor neautorizate”, ca ai vrea sa-l mai saruti dulce, sa-i mananci buricul (asa cum se ruga de tine cat era dependent dar tu te eschivai diplomatic pentru ca erai la capatul unei zile ingrozitoare sau la inceputul uneia fara sfarsit) sau sa-i netezesti mamos parul, dar ca-ti este refuzat totul pentru ca piticul a crescut iar tu esti o mama penibila si plictisitoare.
Nu, nu e prea devreme pentru grijile mele. Emi isi incalzeste singur mancarea la cuptorul cu microunde, confectioneaza senvisuri amuzante, se inchide in baie ca sa se spele pe dinti, se inchide in camera lui cand este suparat pe mine, isi alege hainele si le refuza pe cele indicate de mine, controleaza ghiozdanul de gradi ca sa vada daca am pus schimburi potrivite cu gusturile lui (tricoul cu Ben 10, Spider Man sau Fulger) , ma apostrofeaza :”ma ‘nebunesti”, „nu mai repeta”, „pot si singur”.
Desi observ fericita evolutia lui, cand vad toate astea venind spre mine vreau sa strig cu putere : „Opriti clipa!”
Ai mare dreptate…Timpul se scurge atat de repede,puii de om cresc.Ma gandesc de pe acum ca fetisoara atat de fina a puiului meu are sa fie purtatoare de barba,ca nu o sa-mi dea voie sa il strang in brate ca acum.Ce sa mai vorbim de pupat burtici,obrajori…
O Doamne, O Doamne! Cata dreptate poti sa ai Anemari! Daca ai stii ca-mi vine sa plang cand ma gandesc cat de vinovata o sa ma simt atunci , la momentul ala. O sa ma simt vinovata ca nu i-am oferit asta atunci cand si-a dorit mai mult si, numai dorul meu din viitor ar putea sa-mi explice nevoia copilului de acum. Daca te opresti o clipa si te gandesti ca exact asa se va intampla , poti sa-ti imaginezi cat de mult vrea el acum ceea ce suntem prea grabiti sa le oferim, din motivele pe care le stim cu totii si nu mai e nevoie sa le enumeram.
greseala mea fatala pentru care nu o sa ma pot ierta niciodata, desi copiii nu isi amintesc de la varste atat fragede, este ca m-am lasat sfatuita de tot felul de binevoitori care imi spuneau sa nu tin bebelusul in brate ca se obisnuieste asa. Iar copilul meu doar asta isi dorea: sa il tina mama lui in brate , sa se simta in siguranta ca atunci cand era in uter, sa -mi simta mirosul si caldura si sa se simta bine. Si eu ce am facut? incercam din rasputeri sa o dezvat lasand-o singura plangand in patul ei, convinsa ca fac bine si ca o educ. Nu am educat-o niciodata si eram cu atat mai stresata cu cat , atat de proasta am fost ca nici macar nu m-am bucurat de ceva ce de fapt imi doream: aceea de a sta cu bebelusul meu in brate.
Acum imi vine sa plang de vinovatie fata de ea, desi nu isi aduce mainte dar si de dorinta de a o tine in brate , un ghem de 5 kg si a-i simti caldura pe care i-o banuiam cand inca era la mine in burta. Din pacate nu am sanse sa mai fac unul ca sa-mi indrept pacatele fata de singurul meu copil si ca sa-mi ostoiesc dorul de il tine pe altul in brate , asa cum n-am facut cu primul.
Din fericire am invatat lectia si cat de obosita sunt si cata treaba am, incerc sa ii satisfac dorinta de a sta cu mine. Cateodata nu-mi iese. Ei ii place sa o managai pe burtica seara la culcare , iar eu iarasi tampa, din dorinta de a o educa , scurtez cele 10-15 minute de pisiceala in ideea ca nu trebuie sa depaseasca ora 10 de culcare. Ea sufera acum si va uita. Eu voi suferi cu fiecare an care va trece , numai ca eu nu voi uita si la dor se va mai adauga si vinovatia.
Chiar m-ai facut sa plang.
Alina, eu cred ca unul dintre cele mai dificile roluri pentru o mama este de a gasi echilibrul intre severitate, dorinta de a educa, si dorinta de a-i face pe plac copilului, frica de a nu transmite suficienta dragoste copiluiui. Parerea mea a fost si este: asculta-ti inima si instinctul. Copiii mei sunt super rasfatati, dupa standardele mamei mele de exemplu. Dupa standardele vecinei mele, sunt prea severa cu ei. Insa eu ii cresc asa cum vreau eu si cum simt eu de cuviinta. Si nu datorez explicatii nimanui. Si sa nu te simti vinovata, pentru ca e un sentiment care nu face bine nimanui.
Anemari, superb redat.
Desi nu as fi stiu sa exprim in cuvinte, si eu simt acelasi lucru. Copiii mei au 4 si 6 ani, si deja oridecateori vad un bebelus imi tresare inima de emotie. Imi doresc cu ardoare inca unul, ce zic eu, inca doi.
Si desi ma intreba mama – esti sigura ca mai vrei copii? Gandeste-te la cheltuieli, responsabilitati, ceas biologic etc. Fericirea mea este datorata in amre parte sotului si copiilor mei, alaturi de cariera si prieteni, sau mai bine-zis, mai presus de cariera si prieteni. In special copiii. Iar dupa ce nu mai pot face copii, am sa pot infia poate. Copiii cei mari vor fi care la liceu, care la facultate, care la casa lor, vor sa fie lasati in pace si independenti. Iar eu o iau din nou de la capat, cu un copilas abandonat sau nedreptatit de soarta. De ce nu? Ce satisfactie poate fi mai mare?
Asa ca eu nu vreau sa opresc clipa. Voi face clipa sa se repete de multe ori, pana simt ca am repetat trairile suficient de mult pana la implinirea maxima. Prin copii, si daca am noroc, prin nepoti.
Ane, Emi porneste cu pasi siguri spre viata. Nu vreau sa ma gandesc ce era el acum fara tine, fara voi. Se poate masura aceasta satisfactie?
Se vede de la o posta ca esti o mama fericita. Abia astept sa citesc despre prima zi de scoala si sper sa fim pe-aici sa ne bucuram impreuna de reusitele voastre!
Numai o mama putea sa scrie asa frumos… Anemari, m-ai lasat fara cuvinte…
Doamne, Doamne, cit de frumos le incondeezi! As citi si nu m-as satura de citit. Numai cea care iubeste copiii, poate sa foloseasca asemenea limbaj. Sper sa nu te superi daca voi folosi si eu citeva fraze ale tale pentru a le pune la loc de cinste intr-o carte pe care o scriu. Vreau sa spun ca nu voi scrie cuvint cu cuvint ce spui tu, voi scrie cu cuvintele mele, ghidindu-ma dupa frazele scrise de tine .
Frumoase povesti! Iit multumesc pentru acete lecturi! Domnul sa te ocroteasca – pe tine si familia ta! Georgeta.