„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Never volunteer!

de

voluntariatSunt din generatia celor care s-au voluntariat intens in copilarie la cules de cartofi, la maturat de parcuri, la “placute” de 23 august, la colectat sticle si borcane, cules de tei, curatenia generala a scolii…etc. Cel mai umilitor mi se parea maturatul parcului cu tarnul, duminica, pe la varsta de 14 ani. Am pastrat o aversiune fizica fata de orice exchibare publica a “veleitatilor” de gospodina. Atarnatul de geamul clasei cu somoiogul de ziar in mana, la final de an scolar, culesul castanelor,  marsurile nesfarsite la antrenamente in Parcul Tineretului,  transpirata, cu gatul uscat de sete, fara acces la o toaleta, mi-au atrofiat toate sentimentele civice.

 Dupa revolutie, in primii ani, cunoasterea  limbii engleze mi-a dat acces la seminarii si expuneri pe tema voluntariatului. Erau multe ONG-uri americane care veneau sa ne predea lectia implicarii civice, a voluntariatului, in seminarii dedicate proaspetelor organizatii neguvernamentale infiintate in Romania. Faceam interpretare cu pumnii stransi de indignare, facand eforturi sa nu spun  cat voluntariat a facut romanul pentru stat si ca de la mine statul, societatea, nu mai vede niciun deget.

Anii au trecut, am inceput si eu sa primesc emailuri, ca voi toti, prin care sunt rugata sa donez bani pentru cineva care se stinge, sa donez sange dintr-o grupa rara…Nu le-am bagat in seama nu pentru ca am inima de caine ci pentru ca am sunat odata la  un numar si apoi am fost taxata pe factura ca pentru un numar special (de genul celor cu 89).

Si totusi, un email venind de la o prietena mi-a atras atentia in primavara lui 2009. Era vorba despre cazul unui tanar bolnav de leucemie. Dragos avea 19 ani, era clasa a 12-a, si zacea in spital, asteptand sa moara, tratat cu spirt pentru leucemie acuta mieloblastica. Nu stiu sa explic de ce acest email si nu altul. Prietena mea, Carmen, ne scria indignata mai multor oameni descriind cazul si cerand sa luam atitudine. Carmen a facut rost de numarul mamei, a mers si l-a vizitat in spital.

Dragos era un băiat care intr-o zi de noiembrie, in 2008, afla că are leucemie. Mai apoi, afla ca boala lui este chimiorezistentă si ca  are nevoie de un transplant de celule stem in strainatate pentru ca in România nu exista un Registru al donatorilor neinruditi de celule stem.

Fara se ne cunoastem intre noi, o mana de oameni am inceput o lupta contra cronometru pentru salvarea lui Dragos, care se afla pe un pat de spital asteptand ca semenii lui sa faca ceva pentru ca autoritatile nu faceau nimic. Zeci de emailuri, telefoane si memorii, din partea noastra, nu au reusit sa dezmorteasca niste oameni, aflati in pozitii decizionale, la Directia de Sanatate Publica si Ministerul Sanatatii, pentru ca Dragos sa primeasca o sansa. Decizia a fost rapida: miting.

Mare a fost mirarea comisiei din cadrul Primaria Capitalei, cand doua „nebune”, persoane fizice, solicitau de azi pe maine aprobare pentru un miting de 200 de persoane. Procedura de aprobare dureaza cel  putin o saptamana, raspunderea penala este mare, a celor ce isi asuma rolul de organizator, iar strangerea a 200 de oameni in cateva ore pare o utopie. Si totusi, „nebunele” au solicitat audienta la Primar, au amenintat ca se leaga de stalpul primariei si de acolo nu pleaca, ca o sa cheme televiziunile. „Nebunele” pareau coerente si hotarate, asa ca au primit aprobarea.

A doua zi, cu fluiere, pancarte incropite, cu un memoriu in mana, mitingul era in toi in fata guvernului. Peste noapte se trimisese si comunicatul de presa televiziunilor si ziarelor, comunicat in care se spunea ca niste cetateni indignati au decis sa nu mai ramana indiferenti la abuz si birocratie. Colegii lui Dragos s-au adunat in numar mare, adusi de fosta invatatoare a acestuia, toti inarmati cu hartiute de la parinti, prin care isi dadeau acordul pentru prezenta lor acolo.

Astazi, mi se pare incredibil cand ma gandesc la toata desfasurarea asta de forte. Cum sa organizezi un astfel de miting in 24 de ore? Daca ar fi fost vorba despre cineva din familiile noastre am fi fost in stare? Cum am putut sa ne gandim la atatea detalii in doar 24 de ore cand niciunul dintre noi nu mai organizase in viata lui un miting. Un secretar de stat a venit sa ne vada si sa discute cu organizatorii, un reprezentant al guvernului a traversat strada la noi ca sa ne afle doleantele. A doua zi, in sedinta de guvern, dosarul lui Dragos a fost aprobat pentru obtinerea finantarii prin ordinul 50. Dragos putea pleca in Israel pentru transplantul de celule stem. A inceput nebunia: raportul medical, traducerea lui de transport medicalizat la aeroport, transport medicalizat insotit de un medic, preluarea pacientului la aterizare, cazare in Israel pentru mama lui Dragos, biletele de au avion…Toate au fost obtinute rapid si gratuit prin mobilizarea unor oameni extraordinari (doctorul Raed Arafat, agentia de transport aerian, maicute plecate la rugaciune pe pamantul sfant, consulatul roman de acolo..)

Cine eram noi? Nu eram rude cu Dragos, in afara de Carmen, nimeni nu l-a cunoscut personal, si totusi eram in stare sa mobilizam resurse despre care nici nu stiam ca exista.

Din pacate, Dragos nu a supravietuit transplantului. Trupul lui a fost prea slab si nu a mai putut lupta. Dar dupa el au mai urmat Alexandra Ostafi, 23 de ani, care s-a reintors la facultate dupa un an de tratament la clinica Louis Turcanu, din Timisoara, unde noi am indrumat-o; Alexia Toma, 4 ani si o tumoare cerebrala de netratat in Romania, pe care am ajutat-o sa plece in Franta prin formularul E 112, dar si altii. Am inteles, mai apoi, ca voluntariatul este bun, ca oamenii pot schimba ceva, ca „ sistemul” nu ne guverneaza ci noi il guvernam, trebuie doar sa decidem asta.

Despre alte intamplari grave, duioase, emoţionante sau amuzante, poti citi pe http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ , iar site-ul te provoacă si la un concurs cu premii generoase, daca accepţi sa dezvalui tuturor, cu sinceritate si talent la scris, cele mai intense momente din viata ta.

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • De multe ori am fost dezamagita de chestiile „voluntare” de la noi….
    Sa fim sinceri, romanul nu are chestia asta in sange.Explicabil, dupa cum ai scris tu mai sus, dar mai este si o alta cauza: saracia si mizeria din tara asta….conceptul devenit deja clasic:’ eu de ce sa ajut pe altul(mai ales pe gratis?!)..ca mie nu-mi da nimeni nici un fir de ata fara bani…”e deja istorie la noi….
    Din pacate traim intr-o tara in care satisfactia spirituala nu are nici o valoare cand nu ai ce pune pe masa…la unii…
    Altii sunt crescuti in asa fel incat nu au nevoie si de un suflet linistit si impacat…burta sa fie plina!
    Oricum , cine-i bugetar ca mine, face voluntariat fie ca vrea, fie ca nu.. 😀

    irina 9 august 2010 4:03 PM Răspunde
    • Irina, sa ma ierti pentru ca te contrazic. Romanul nu este nici alb si nici negru. Unii romani au capacitatea sa daruiasca din putinul lor (putinul timp disponibil, putina experienta, putinii bani), iar altii nu o au.

      Sunt foarte multe bloguri umanitare, multi oameni care isi lasa casa, masa si copiii ca sa faca un bine fara sa astepte „multumesc!”. Exista blogul lui Loreley care ii viziteaza pe copiii bolnavi de cancer de la Fundeni si strange donatii pentru ei, exista o mana de actori care indeplinesc visele copiilor cu boli incurabile, fie cersind pe strada, fie facand ce stiu ei mai bine: sa cante si sa danseze. Sunt multi anonimi care daruiesc in felul lor. Crezi ca e usor sa vizitezi un copil despre care stii ca va muri peste 1 luna? Crezi ca e simplu sa te uiti in ochii lui si sa rezisti cand el iti spune ce vrea sa fie cand va fi mare, iar tu sa stii ca el nu va fi niciodata mare?

      Sunt si romani cu inimi mari, cu gandul la cei ce nu au si nu pot. Sa nu ne pierdem speranta!

      Anemari 9 august 2010 8:18 PM Răspunde
  • DIn pacate, in caruselul vietii noastre zilnice nu incape nici macar gandul de a face un bine gratuit cuiva, daramite fapta. Zicea cineva la un moment dat : ni se pare mai importanta si dureroasa scama din ochiul nostru decat parul din ochiul altuia.
    In general am observat o tendinta ciudata , cauzata, sigur, de neplacerile cu care ne confruntam toti ( mai putin unii privilegiati daca se poate spune ca esti privilegiat doar pentru ca ai foarte multi bani), aceea de a ne vaita de 2 ori mai mult atunci cand cineva incepe sa se vaite. Nu stiu care e motivul. Poate ca sa nu creada lumea ca noi avem si sa nu ne ceara, poate ca sa ne simtitm in randul lumii care „nu are”, poate ca sa nu fim invidiati si sa ni se strice norocul? Nu stiu. Cert e ca , in jurul meu am vazut oameni care stramba din nas de cate ori se pune problema sa se dea ceva cuiva. De fiecare data cand s-a initiat vreo actiune de ajutorare au aparut comentariile. In unele situatii stiu sigur de ce: suma era cea care crea un sentiment de frustrare pentru ca multi ar fi dat mai putin fiindca nu-si permiteau mai mult , dar , de rusine, nu mai vroiau sa dea nimic atunci cand se ajungea la stabilirea sumei. Din punctul meu de vedere voluntariatul inseamna sa dai ce poti cand poti: timp, bani, ajutor fizic, sfaturi chiar, emaptie, etc. Multa lume intelege gresit ideea de ajutorare ca si cum totul se reduce la bani. Sigur ca banii sunt foarte importanti cand se pune problema unui transplant in strainatate, dar cel care nu are bani deloc , e un amarat cu timp si vrea sa-l dea, el de ce nu e luat in seama si e si blamat pe deasupra ca nu raspunde cu suma stabilita?
    Am o varsta la care pot sa spun ca stiu ce insemna culesul de castane, sortare de ceapa si cartofi, sticle si borcane, cules de musetel. Atunci o faceam din frica si din rusinea de a nu fi aratati cu degetul , nu noi , ci parintii nostri care urmau sa contribuie cu bani pentru lipsa aportului in natura. Nu consider ca asta a fost voluntariat pentru ca nu am fi facut-o daca nu eram constransi.
    Acum vreau sa fac voluntariat si ma gandesc ca nu am timp, vreau sa fac voluntariat si nu prea am bani. De-a lungul timpului am donat bani, nu multi , la multe persoane in nevoie, in general bolnavi: copii si tineri. Pe unii nu i-am cunoscut direct , pe altii da. Un lucru pot sa spun cu certitudine: daca mie mi-a fost greu sa rup o suma anume din bugetul alocat pantofilor , atunci cu siguranta imi va fi foarte greu sa ii conving pe altii.
    O cunosc pe Isabel „Loreley” . Nu se duce doar la Fundeni, eu am fost cu ea la Budimex.
    Acolo nici nu trebuie sa ii auzi pe copii povestindu-ti ca vor sa devina ceva cand vor fi mari, acolo o secunda de privit in ochii unei mame care mangaie manutele unui copil de 1 an cu branula in vena, e suficient sa te faca sa vrei sa rupi lunar o suma cu care sa cumperi un pachet de servetele umede. Din pacate nu numai asta au nevoie.
    Dar cand te intorci de acolo si povestesti si simti ca nu s-au inventat cuvinte pentru jalea pe care o simti , mai ales daca esti mama si, te lovesti de comentarii de genul: „sa dea aia care au” sau „sa dea statul care a furat” sau ” e foarte frumos ce faci, dar eu ma orientez catre copii cu succes pentru ca mi se pare mai interesant”, simti ca tot avantul se risipeste si aripile ti se taie si daca vii de acolo cu gandul ca data viitoare poate vei reusi sa strangi mai multi bani sa le duci nimicuri care „pe planeta aia” inseamna „viata” , gandurile alea incep sa se transforme in ura fata de semenii care nici macar o secunda nu se gandesc ca pot fi loviti de asa ceva.
    Poate e patetic si poate fi privit ca batut cu pumnii in piept sau text de Miss Romania, am un singur gand in cap cand joc la Loto: daca o sa castig multi bani ma duc intai si dau la toti copiii bolnavi pe care ii stiu. Din pacate nu castig la Loto si imi ramane buzunarul propriu si speranta ca alt buzunar va defila impreuna cu mine.

    alina 10 august 2010 8:34 AM Răspunde
    • Alina, cand suntem coplesiti de viata poate ca nu mai avem resurse sa si daruim. Este firesc ca noi, familia noastra sa primam.

      Timp se gaseste, nu iti imagina ca iti trebuie foarte mult, important este sa ai dispozitia necesara. Mai ales ca atunci cand ajuti nu trebuie sa ai asteptari. Parintii pe care-i ajuti pornesc la un drum lung de tratamente ptr copiii lor si sunt nervosi, obositi, se tem…, de aceea arareori primesti un „multumesc!”

      Anemari 11 august 2010 3:19 AM Răspunde
  • Ane, esti de toata isprava. Nu ma indoiesc nici o clipa ca atunci cand iti propui ceva nu duci la bun sfarsit. Stiu ca nu esti omul jumatatilor de masura. Dar, ceea ce n-am inteles eu niciodata – aceste ONG-uri sunt totuna cu ”fundatiile” pe care orice persoana (mai mult sau mai putin publica) si-o infiinteaza? Si care sunt avantajele infiintarii unei astfel de organizatie?

    camellia 10 august 2010 12:21 PM Răspunde
    • Camellia, organizatiile neguvernamentale sunt de 2 tipuri: asociatii sau fundatii. Modalitatea de infiintare este dictata de bani, ptr fundatie trebuie sa ai un depozit in banca de cateva de salarii medii pe economie. Nu si ptr asociatie.

      Teoretic asociatia este o organizatie de membrii in care deciziile se iau democratic, motiv pentru care si dureaza mai mult pana se ia o decizie. Fundatia este o organizatie ce dispune de fonduri, este condusa de fondatorul sau si face acte caritabile si donatii dar nu este furnizor de servicii, asa cum sunt asociatiile.

      In Romania factorul financiar a determinat infiintarea unui numar mai mare de asociatii fata de fundatii.

      Nu inteleg intrebarea referitoare la beneficii. Cand ajuti pe cineva si il reprezinti in fata statului nu o poti face in calitate de persoana fizica ci trebuie sa ai statut de persoana juridica. Deci este mai usor sa ajuti in calitate de membru intr-o organizatie . In rest, daca nu esti angajat cu carte de munca si faci voluntaria, atunci nu sunt beneficii deloc.

      Anemari 10 august 2010 7:46 PM Răspunde
  • Nu-i simplu deloc….eu m-am uitat in ochii unui tanar de 21 de ani, bolnav de leucemie de la 14 ani si l-am mintit ca o sa ajunga acasa.Si a ajuns…intr-un sicriu in aceeasi zi!
    Dar tot tu ai spus: unii dintre romani….majoritatea nu fac nimic si nu simt nimic!
    La fel de adevarata e si chestia cu anonimatul: ficare face ce-i dicteaza sufletul si constiinta…
    Ce nu-mi place sunt acele campanii in care diferite persoane publice sustin o anumita cauza(boala,program de sanatate) dar daca-i intrebi nu au nici macar bunul simt sa stie ce sustin si de ce…..
    La fel ma calca pe nervi si”anonimatul public” :cineva face ceva mare secret pe moment insa dupa aia toata lumea afla ce-a facut”bunul samaritean”
    Oricum mai este mult de lucrat pana lumea o sa inteleaga exact ce-i ala voluntariat ,si la ce foloseste el……

    irina 10 august 2010 4:19 PM Răspunde
    • Irina, sunt poate naiva, dar eu cred ca sunt o multime de romani buni.

      Anemari 11 august 2010 3:16 AM Răspunde
  • Buna ziua,Anemari!
    Ma bucur ca ai ales acest subiect pentru ca si eu,mai bine zis mama mea a trecut prin ceva asemanator.Acum cativa ani,sora mamei s-a imbolnavit de o boala necrutatoare,SLA(Scleroza Laterala in Placi),nu se mai putea misca,cu timpul i-au fost afectati toti muschii,nu mai putea vorbii.Devenise o leguma.Ne era greu sa credem cum o femeie plina de viata si o gospodina desavarsita devenise in cativa ani un mort viu.Mama mea afost foarte afectata si a facut si imposibilul sa o ajute,a trimis mai multe solicitari pentru un transplant cu celule stem tocmai in China.Norocul a facut ca ea sa primeasca aprobarea pentru transplant.Ne-am bucurat pe jumatate pentru ca ne ramanea problema banilor-30.000 euro.S-a mobilizat toata lumea,am mers pe la primarie,pe la diverse firme mai mici sau mai mari am facut un credit si am reusit sa strangem banii.In aprilie 2007,au plecat spre China,primul transplant a fost facut chiar de Izvorul Tamaduirii.Fiind credinciosi am considerat asta a fi un semn de la Dumnezeu.Ambele transplanturi au fost un real succes numai ca boala nu se putea vindeca doar era stopata.Din nefericire in iulie 2008,matusa mea a plecat intr-o lume mai buna.Golul ce a ramas in sufletele noastre este imens.Singura consolare a mamei a fost faptul ca a facut tot posibilul pentru a o ajuta.Am cunoscut oameni cu suflet mare ,oameni obisnuiti care ne-au intins o mana de ajutor desi aveau la randul lor probleme financiare sau de sanatate.E cumplit cand viata ta depinde de o suma de bani.Am invatat ca cine imparte,parte isi face,de aceea va spun tuturor sa incercati sa ajutati chiar si cu putinul pe care il aveti,nu stiti niciodata cand veti fi pusi intr-o situatie asemanatoare.
    Va pup!

    iulia 11 august 2010 8:51 AM Răspunde
  • Nu cred ca romanilor le lipseste aplecarea spre voluntariat, doar ca lucrurile nu sunt atat de bine organizate ca in alte tari. Am fost impresionata de cum e abordat voluntariatul aici in Canada. In primul rand, motivatia: munca voluntara e luata in calcul ca experienta, poti sa ti-o treci la CV, sa explici cum ti-a dezvoltat anumite aptitudini si ce ai invatat, poti sa aduci referinte de la cei cu care ai lucrat. Presupun ca se poate si la noi, dar nu stiu cati angajatori ar lua-o in serios (ai muncit gratis, esti fraier, cam asta e logica la noi). Si e pacat, voluntarii nu lucreaza pe bani, dar asta nu inseamna ca nu ar trebui motivati in alte moduri. Multi tineri fara experienta au probleme in a-si gasi un job, ar fi grozav daca voluntariatul le-ar da o sansa reala in aceasta privinta.
    In al doilea rand, e usor sa devii voluntar in orice domeniu vrei, nu trebuie sa mergi din poarta in poarta si nu e nevoie sa fie o cauza intens mediatizata. Sunt centre in fiecare oras unde te duci si stai de vorba cu un agent care iti pune in fata un teanc de optiuni: copii, batrani, imigranti, mediu, animale, fundatii medicale, educationale, tot ce vrei si ce nu vrei.
    Am fost surprisa de cati voluntari de varsta a treia exista aici. Magazinele second-hand sunt in general tinute de fundatii de caritate, care vand donatiile primite, si vanzatoarele (voluntare) sunt mai peste tot doamne trecute bine de 60 de ani. La noi exista ideea asta ca, daca esti batran, esti inutil societatii, nu mai esti bun de nimic. Ce-i drept, batranii de aici sunt mult mai sanatosi si mai activi, datorita unui sistem care ii protejeaza.
    La Jocurile Olimpice din Vancouver, au fost 25000 de voluntari, veniti de peste tot, nu mi-a venit sa cred. Aveau uniforme speciale si ii vedeai peste tot, alergand de colo-colo ca niste albinute turcoaz. Oameni care lucrau 8 ore pe zi in frig si ploaie pe nimic. Eu am lucrat acolo pe bani si tot mi se parea greu :).
    Felicitari, Anemari si tuturor celor care fac voluntariat, nu trebuie sa va lasati descurajate de reactiile negative. Si ma bucur ca ai mentionat ca voluntarii nu trebuie sa aiba asteptari de la persoanele pe care le ajuta. Unii pornesc in astfel de proiecte doar ca sa aiba un motiv sa cada intr-o profunda admiratie de sine si sa se puna pe un piedestal si nu cred ca asta e un motiv bun.

    catintherain 11 august 2010 4:30 PM Răspunde
  • Ane, intr-o tara cum este Romania, cu atatia copii bolnavi, cu atatia oameni saraci, ce ar trebui sa se construiasca mai intai: o catedrala( imensa si neinchipuit de scumpa) sau un spital pentru oamenii bolnavi de astfel de boli?

    camellia 14 august 2010 5:05 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title