Praf de somn.

Sunt insomniacă de când mă ştiu.

Îmi aduc aminte cum îmi era groază de grădiniţă şi nu pentru că nu-mi plăcea să stau cu copiii ci pentru că la ora prânzului eram forţată să dorm. Nu îmi aduc aminte dacă noaptea dormeam bine dar îmi aduc aminte despre coşmarul grădiniţă.

Şi aveam, ca în poveşti, o zână bună şi una rea. Doamna Pârlea mă iubea şi nu mă forţa să dorm atâta timp cât nu deranjam pe nimeni.  Doamna Coandă, însă, ne bătea cu papucul. Trebuia să ai ochii închişi şi să nu-ţi tremure pleoapele când trecea în control. Aproape că făceam pe mine de frică. Dar eram în plin comunism şi o astfel de metodă pedagogică era nu doar permisă ci considerată firească.

Nu, nu eram îndărătnică, doar că nu puteam să dorm. Atunci am conştientizat pentru prima oară că somnul este o problemă şi am început să fiu preocupată de el. Şi noaptea mă rugam pentru puţin praf de somn.

De abia în ciclul gimnazial am început să folosesc nopţile. Dar într-un apartament suprapopulat, 4 camere cu 4 copii şi 3 adulţi, era o echilibristică să găseşti un colţişor în care să citeşti după ora 22. Bucătăria a devenit refugiul meu.

În liceu, nopţile deveniseră de-a dreptul prietene. Aveam timp infinit pentru scris, pentru visat, pentru teme…Îmi place să spun că m-am gazat toată adolescenţa. Iernile în comunism erau friguroase şi cu toţii ne încălzeam la aragaz. Uneori,  pentru că se economisea electricitate, citeam şi scriam la lumânare. Eram romantici în comunism. Iar insomnia îmi devenise prietenă.

În facultate eram o campioană. Aveam mereu nu doar zile ci şi nopţi pentru studiat în sesiune. Puteam să rezist şi 48 de ore fără somn. Acum nu mai ceream sorţii praf de somn.

Doar tristeţea sau boala sunt duşmani pentru că nopţile se amplifică. Aşa am inventat lectura pentru tristeţe, lectura pentru boală, lectura pentru dor. Citesc iar şi iar aceleaşi cărţi în funcţie de ce mă doare: trupul sau sufletul.

Mai târziu, am început să-mi inventez job-uri, lucruri de făcut, pentru a cheltui timpul nesfârşit ce-mi stă la îndemână. Aşa m-am implicat în mii de proiecte, mi-am luat mereu cel puţin două slujbe, m-am înscris la şcoli sau la cursuri…Spun mereu, râzând, că am să dorm suficient după ce o să mor, acum nu am timp. Şi totuşi, îmi mai rămân goluri de umplut, trebuie doar să mă entuziasmeze ceva pentru a porni un nou proiect. La timp nu mă gândesc decât când mă cotropesc termenele limită.

Îmi spunea o prietenă că atunci când este bolnavă sau tristă, doarme şi totul trece. La mine somnul nu face asta. Dacă, printr-o minune, adorm rezolv probleme în somn, îmi pun întrebări şi caut răspunsuri, mă îngrijorez. Îmi aduc aminte că în sesiune visam subiecte şi când mă poticneam la răspuns, mă trezeam, căutam în cursuri şi apoi reveam la somnul tulburat. După două –trei episoade de acest gen renunţam să mai dorm.

Hotărât lucru, somnul nu mă iubeşte. Nu găsesc plăcere şi nici refugiu în somn. Nu dorm în avion, nici măcar în zbor transatlantic, nu dorm în maşină sau în tren, prima noapte la hotel este mereu un coşmar…Port mereu cu mine cărţi şi o lampă pentru carte. Ele sunt garanţia că noaptea va trece lină, în lectură.

Şi totuşi, există un loc pe pământul ăsta unde dorm nu doar 4 ore pe noapte, ci dorm după-amiezele şi aş dormi nesfârşit dacă ar fi după mine. Există un apartament, în Sinaia, unde gazdele au presărat praf de somn şi mă invită de doi ani la odihnă fără limită. Am mai fost la Sinaia şi am locuit în hotel de 4 stele, dar somnul nu a venit. Este aşa cum vă spun eu, o familie specială care deţine bagheta magică a somnului. Mulţumesc familia Sîmbotin!