Nu am fost niciodată minoritate. De nici un fel! Deci, nu pot pretinde că ştiu cum este, dar pot pretinde că am încercat să înţeleg. De asemenea, pentru că nu sunt ipocrită recunosc că doar mici întâmplări ale vieţii m-au făcut conştientă de problemele cu care se confruntă cei ce sunt altfel.
Acum trei ani mi-am rupt, stupid şi ridicol, piciorul ceea ce m-a imobilizat la pat cu gips repetat pentru câteva luni. Pentru că nu am niciodată timp să fiu bolnavă, m-am dus la serviciu, mai întâi am dormit acolo o săptămână, pe o canapea (se stricase liftul în clădirea biroului şi aveam interdicţie medicală să ţopăi, de 2 ori pe zi, atâtea etaje într-un singur picior), iar mai apoi ţop ţop în două cârje, într-o cârje…până am revenit bipedă.
Etapa asta m-a făcut conştientă de problemele cu care se confruntă cei ce au o astfel de condiţie medicală permanentă. Îmi aduc aminte că mă poziţionam în dreptul uşii şoferului de autobuz pentru ca să mă vadă şi să-mi dea răgaz să urc, că mă rugam de unii şi de alţii să-mi cedeze scaunul în autobuz pentru că eram într-un echilibru precar, că mă scuzam de fiecare dată de inconvenientul de a opri autobuzul în staţie o veşnicie pentru ca eu să urc sau să cobor…
M-am confruntat chiar cu statul la coadă în hipermarket, la casa destinată persoanelor cu dizabilităţi, coadă la care se aflau persoane ce păreau perfect sănătoase dar pentru că aveau doar câteva produse în coş şi se grăbeau, au ales varianta cea mai rapidă. Bineînţeles că nimeni nu mi-a dat întâietate deşi eram în cârje. Nu, nu eram o victimă şi nici indignată nu eram. Doar tristă.
Asta trebuie să trăiască în fiecare zi a lor persoanele în scaune cu rotile, persoanele în cârje, persoanele care au drepturi pe care noi, cei sănătoşi, nu ne sfiim să le încălcăm pentru simplu motiv că suntem prea grăbiţi şi ni se cuvine.
Din martie şi până în iulie anul acesta am ţinut un curs de limba engleză pentru un grup de tineri ai Fundaţiei Toflea, o fundaţie ce se ocupă de tinerii romi din comuna Toflea, pe care-i susţine în şcoală, îi ajută să-şi găsească slujbe, le oferă suport material şi logistic pentru a avea acces la toate resursele necesare pentru a reuşi în viaţă. Deşi am trăit toată viaţa mea de până acum într-o comunitate majoritară rroma, în cartierul Rahova, nu pot spune că deţin expertiză în domeniu. Cele patru luni alături de aceşti tineri au fost extraordinare. Mi s-au relevat aspecte pe care nu le bănuiam. Unul dintre cursanţi, frumos, inteligent şi bine educat, îmi povestea că la el la serviciu, în birou, mereu se fac comentarii anti-rroma şi că el este foarte stânjenit. Colegii lui nu ştiu că el este rroma şi, fără să banuiască, îl rănesc în fiecare zi.
Într-o zi ploioasă am împărţit taxiul cu un alt cursant, în drum spre casă, iar pe drum taximetristul nu a contenit să facă comentarii injurioase la adresa minorităţii rroma ( doar îi cerusem să mă ducă în Rahova!) în ciuda eforturilor mele de a-l tempera. Elevul meu mi-a zâmbit stins a acceptare resemnată. Nu ştiu cum este să trăieşti aşa în fiecare zi a vieţii tale şi nici nu o să ştiu vreodată. Pot doar să intuiesc.
Luna aceasta ne-a vizitat varicela. Mai întâi a căzut victimă Emi. După ce el s-a vindecat, a căzut la pat Răzvan, soţul meu (spre deliciul lui Emi dornic să dădăcească şi el pe cineva). Dar astea sunt boli inerente şi nu se opreşte viaţa în loc pentru ele, cu atât mai puţin a mea.
Emi era invitat, în weekendul ce a trecut, la două petreceri de copii. La cea de sâmbătă am renunţat. Participanţii şi-au pus problema că Emi ar putea să le aducă virusul, cadou, pe tricou, pentru că deşi el s-a vindecat are acum tătic bolnav acasă. În zadar am explicat că eu am mers la serviciu, cu aprobare de la medic, pe tot parcursul bolii lui Emi, că merg şi acum, că odată ce te-ai imunizat nu mai poţi să iei boala şi în mod logic nu o duci cu tine nici pe haine şi nici pe papuci.
Mai multe argumente dau mereu naştere la mai multe semne de întrebare. Am fost nevoită să reunţ şi să-l anunţ pe Emi că nu mai merge la petrecere. Nu i-am spus, evident, că nu este primit pentru că poate fi contagios. Dar întâmplarea m-a provocat să intuiesc prin ce trebuie să treacă zilnic bolnavii de cancer sau de SIDA, care în zadar se străduie să explice semenilor că boala nu se transmite printr-o strângere de mână şi nici printr-o îmbrăţişare.
Cât de deschişi suntem? Cât de pregătiţi suntem să-i acceptăm pe ceilalţi? Cât de toleranţi suntem dincolo de cuvânt, în faptă?
Din pacate , noi romanii nu suntem nici deschisi , nici pregatiti si nici toleranti ! Nu stim sa ne respectam semenii , natura , lucrurile ce ne inconjoara .
Zilele trecute , in timp ce ma intorceam acasa am vazut o scena care m-a umplut de revolta . Pe trotuarul din fata blocului , un tanar cu multiple dizabilitati fizice se deplasa foarte greu cu ajutorul a doua carje . Un „domn” intr-o masina de lux a inceput sa-l claxoneze ca-i statea in cale , culmea ! – pe trotuar (el preferase trotuarul pentru a fenta coada de la semafor) . Cand i-am spus ca e inuman ce face si de ce nu se pune in locul tanarului , evident m-a injurat si mi-a zis ca tanarul ar face bine sa stea acasa .
S-a dat o lege privind obligativitatea rampelor la intrarea in magazine , institutii , etc. dar nimeni nu a verificat ulterior daca aceste rampe sunt construite conform normelor . Cele mai multe sunt construite doar asa ca sa existe , nu pot fi folosite pentru ca ori dau intr-o usa vesnic inchisa ori panta este una pe care nu se poate urca . Toate marile magazine au parcarile pline de bodyguarzi dar nu am vazut pe niciunul care sa interzica celor care nu au dreptul , parcarea pe locurile speciale pentru oamenii cu dizabilitati ….
Si exemple de felul acesta sunt foarte multe din pacate ……
Si pe mine ma revoltau in Romania pantele alea de acces la magazine si institutii care erau construite anapoda, numai de dragul de a fi acolo, caci in realitate erau nefolosibile.
Ane,eu am avut”privilegiul”sa fiu in carje in concediu ,in Germania.Am fost insa la cumparaturi,am avut chiar privilegiul ca un ochi format sa observe si sa porneasca scarile rulante ca sa pot cobori domneste,am suferit,evident ca nu am putut sa fac lucruri care altfel de faceam uzual.
Tarasenia a durat 3 luni in cap,timp in care am invatat sa apreciez lucrurile care altadata imi parea ca mi se cuvin.
Ca sa ajung la baie imi lua peste jumatate de ceas sa ma urnesc.Cu toate astea ,am vizitat herghelii cu niste cai superbi,am studiat terenuri de golf si am urmarit curcubeul dupa ploaie.
Adrianagianina, eu am urcat si coborat 3 etaje (locuiesc intr-un bloc fara lift) top top pana mi-am paradit genunchiul bun. Si in fiecare zi cand ma uitam la scarile pe care trebuia sa le inving imi spuneam ca cei in scaun cu rotile nu pot nici macar sa-si spuna ca o sa treaca, e doar o perioada.
Tot ce spuneti e atat de adevarat si e realitatea cruda, peste tot in lumea asta dar cu atat mai cruda la noi, in Romania. Insa problema tiganilor e alta. Desi exista victime colaterale si este nedrept (aceia dintre ei care sunt oameni ca mine si ca tine, au serviciu, scoala, familie), problema ramane in cei mai multi dintre ei care nu au serviciu, scoala sau familie ci dorinta incontrolabla de a fura, injura, pacali, ameninta, murdari locul in care traiesc sau prin care trec si asa mai departe. Oricat de deschisi am vrea sa fim si oricat de frumos am scrie pe bloguri despre ei, mie tot frica imi e cand merg pe strada si ii vad ca ma vad, ma privesc, ma urmaresc. Tot scarba imi e cand sunt impinsa in autobuz langa un grup de tigani care miros ingrozitor. Tot revoltata pana peste masura sunt cand merg cu fetitele mele catre parcul Gradina Icoanei de pe strada Eminescu unde locuiesc si trec prin fata vilelor mari din zona, locuite demult de boieri probabil, care adapostesc momentan cateva familii de tigani cu cate un milion de copii desculti si murdari si sunt nevoita sa ocolesc cu caruciorul munti de gunoaie (sticle, resturi de mancare, hartii, coji de seminte, canapele rupte si aruncate in strada).
Nu, nu vreau sa fiu ipocrita. Problema tiganilor e una cat de poate de reala si nu se refera la cei 20 de insi care invata engleza cu tine, Ane, ci la cele cateva mii care ma sperie zi de zi, ma scarbesc, ma uimesc cu tupeul lor, acele cateva mii care traiesc din banii nostri si fac cate 5 copii care cresc tot pe banii nostri. Fetita mea cea mare stie deja ca trebuie sa se fereasca de tigani, ca sunt murdari si needucati (asa i-am spus cand ma intreba de unde sunt gunoaiele acelea) si despre care va afla ca fura si talharesc ca mijloc de supravietuire. Da, discriminarea se invata acasa. Stiu…Nu e ideal dar e realitatea ce ne inconjoara.
Ioana, eu ies cu copilul la mine in Rahova. Aici am copilarit eu si aici m-am intors sa traiesc ca adult.
Nu spun ca nu exista probleme de igiena, de educatie, probleme de civilitate in randul rroma. Eu spun ca, daca suntem corecti, recunoastem ca ele exista in randul populatiei in general. Nu doar rromii fura. Nu doar ei miros a transpiratie.
Si da, violenta naste violenta, fie ea doar verbala.
Intr-o dimineata i-am oferit locul in tramvai unei doamne in varsta, de etnie rroma, dintre cele cu fuste multe si largi. A fost foarte mirata si dupa ce s-a asezat pe scaun mi-a multumit si mi-a spus ca am fost crescuta frumos. Nu cred ca stia sa citeasca, era desculta si probabil ca mirosea a transpiratie. Ei bine, lectia asta vreau eu sa o predau baiatului meu.
Baiatul meu stie ca rromii sunt oameni la fel ca si noi, ca ne murdarim precum purceii (nu precum tiganii), si ca trebuie sa fim politicosi cu toata lumea.
Schimbarea incepe in noi.
Avem prieteni francezi care acum cativa ani ne criticau pentru felul in care vorbim despre tigani. Si, in general, vedeam ca atitudinea francezilor era declarata sus si tare: integrati populatia minoritara! acceptati populatia minoritara! duceti-i la scoala! si apoi acestia au plecat din tara catre Paris. Ce au facut francezii exasperati??? Au ajuns sa ii si plateasca cu cateva sute de euro ca sa revina in Romania, asumandu-si riscul iminent al oprobriului UE. E foarte usor de zis dar degeaba tragi daca nimeni nu impinge.Nu spun ca imi cresc fetitele cu ura pentru tigani dar nici nu le ascund realitatile. Bineinteles ca le spun ca nu numai tiganii fac asa. Dar cand vad si ma intreaba nu le vand gogosi idealiste. Daca traversez brusc de pe un trotuar pe altul si ma intreaba de ce, le spun ca mi-e teama.
Si eu as ceda locul in autobuz cum ai facut tu. Si eu ii zambesc si ii spun multumesc tigancii de la care cumpar flori. Fac chiar si conversatie politicoasa cu ea in timp ce imi aranjeaza buchetul. Si mi se pare firesc sa fac asa. E un om ca si mine. Fetitele mele vad asta. Nu cu astfel de tigani avem probleme. Dar nu imi spune, Ane, ca nu avem probleme cu tiganii in Rahova sau oriunde altundeva. Hai sa nu ne facem ca nu vedem marele elefant care sta in fata noastra pentru ca suntem prea sofisticati si elevati sa o facem.
Ane, intamplator (?) in comuna in care locuiesc sant doua sate de tigani. O vreme am lucrat la scolile respective si vreau sa zic ca am facut treaba buna, m-am inteles bine cu familiile copiilor, sant oameni ca toti oamenii, numai ca sunt o masa (maaaare) de manevra, sant usor de manipulat si exista interes in acest sens. Au familii numeroase, cu multi copii si cred ca mai bine de 90% sant asistati social. Din cauza asta zona a fost supranumita ”polul saraciei din Europa de Est”. Primesc o multime de bani si nu vrei sa stii cine se mai infrupta din banii astia.
Santem deschisi sa-i acceptam atata vreme cat n-am avut de suferit din cauza lor; in ceea ce ma priveste nu am probleme majore cu tolerarea lor, nu-mi este rusine cand ma opresc pe strada sa vorbeasca cu mine dar am muncit sa ajung la gradul asta de intelegere, am avut si eu prejudecatile mele de care am scapat odata cu varsta.
Toate problemele lor vin (ca peste tot in lumea asta ) de la saracie!
Despre minoritati…
As putea adauga multe,multe,insa vreau sa specific ca sunt talentati,artisti,as enumera aici pe incondundabilul Damian Draghici,care a uimit America si abia apoi tara natala,Madalin V.,si multi ,multi altii.
Nimanui nu-i sta in putere sa aleaga locul nasterii,parintii si culoarea pielii,insa traim intr-o societate in care,mult prea usor cineva poate deveni paria.Ei sunt,de cele mai multe ori masa de manevra ,si asta ,din pricina ignorantei si a saraciei.Stilul nu se poate cumpara cu bani,si aici ma refer la cei ”ajunsi”,care detin palate si ”gipane”.
Trebuie sa invatam sa toleram,si cred ca educatia poate sa schimbe multe si la ei.
Am avut in facultate o colega de etnie rroma,cred ca intrase pe locurile destinate minoritatilot,insa stiu ca invata bine.De rau,voi vorbi poate altadata,sau mai bine deloc,pentru ca,daca ai posibilitaea sa ai 2 galeti cu apa si doua cu benzina,e preferabil ca pe foc sa aruncam mereu galetile cu apa.
Da buna expresia…Am fost asa cum spui la prima criza de sciatica(o consecita a dicopatiei lombare),e crunt pentru ca e o suferinta care nu se ,,vede,,doar se simte,ramai intepenit la propriu…
Din rindurile scrise de Anemari se desprinde ideea ca, pentru a-i intelege pe cei aflati in suferinta (bolnavi) trebuie sa ne punem mereu in locul lor (mental) si ca cele ce pentru unii inseamna lucruri simple ,pentru altii pot insemna lucruri complicate .
Din nefericire,nu putem realiza problemele altora decit atunci cind sintem efectiv in situatia lor ,dar poate ca tot atunci invatam sa pretuim mai mult ceea ce avem ; iata rostul suferintelor vietii…
In ceea ce priveste subiectul legat de celalalt tip de minoritate – exista tolerante si preconceptii de ambele parti ; am avut o colega rroma , desteapta si mai curata
decit multi romani …
Cu toate acestea ,cred ca fiecare comunitate are „personalitatea” sa predominanta, caracterizata de majoritate si nu din oameni pe care ii numeri pe degete .
Important este ca noi sa nu purtam ura acestor minoritati ,iar acestea sa inteleaga ca precautia noastra nu inseamna discriminare , ci un efect creat de ei insisi .