”Nu te iert! Nu vreau să te iert!” spune Emi, cu onestă furie, atunci când eu sau tatăl lui îi cerem să ne ierte pentru că l-am certat sau pedepsit pe nedrept, pentru că nu am avut răbdare să-l ascultăm până la capăt, pentru că am uitat o promisiune făcută sau cine știe pentru ce alte vini.
Nu zâmbesc amuzată și nici nu râd. O asemenea desfășurare de onestitate se cuvine tratată cu seriozitate.
Mă întorc, în gând, la momentele din viața mea în care am spus ”nu sunt supărată”, ” te-am iertat!” sau ”am să te iert”. Pentru că nu am uitat și pentru că m-am agățat ulterior de reproșuri, se cheamă că nu am iertat. Am mințit! M-am mințit. Uit puțin ceea ce înseamnă că iert la fel de puțin. Mint! Mint spunând că nu mă doare, mint spunând că am uitat, mint spunând că nu contează..
Vreau să iert! Vreau să uit și să iert tot greșiților mei. E un bagaj inutil pe care nu vreau să-l mai port cu mine prin lume.
Vreau să mă ierți! Vreau să mă iertați pe mine, greșita voastră. Îmi doresc să nu duceți cu voi, prin lume, balastul ăsta.
Sărbători Pascale Fericite!
