Sunt mandră de barbatul care ai devenit astăzi. Cel ce eşti astăzi este plămada femeii cu care te-ai căsătorit şi cu care ai făcut copii. Asta spune că ai ales bine.
Îmi place să privesc bărbatul deştept, cerebral, aşezat, a cărui voce capătă inflexiuni duioase când povesteşte despre copiii lui şi inflexiuni misterioase când îşi menţionează, în treacăt şi elegant, soţia.
Eu nu ştiu să fac asta dintr-un bărbat. Cu siguranţă ţie nu ţi-aş fi fost de nici un folos. Aşa cum ai spus astăzi şi intuit cu ani în urmă, sunt o femeie care trăieşte intens. Şi dacă bucuriile intense sunt molipsitoare, tristeţile adânci şi depresive sunt păguboase. Oamenii ca mine trăiesc mereu la extreme, când bolnavicios de entuziaşti , când compleşitor de abătuţi. Între rai şi iad nu există fericire.
Am recitit blestematele caiete pentru că întalnirea cu tine m-a adus într-o zona de îndoială şi curiozitate. Nu ţineam minte decât că ai fost marele meu absent şi că în absenţa ta eu am inventat o poveste de iubire. Am fost uimită să înţeleg nu doar că-ţi aduci aminte cum mă cheamă, cum arăta, într-o zi, trupul meu după ce ne-am iubit, dar şi că nu m-ai uitat şi m-ai căutat candva. Îţi jur că am crezut în toţi anii ăştia că habar n-ai cine am fost.
Întoarcerile în trecut nu sunt lipsite de consecinţe, ne poartă pe cărări pe care credeam că le-am bătătorit. Şi după câteva pagini n-am putut să inchid, aşa că am citit zeci şi zeci de pagini de amănunte care nu mi-au otrăvit inima ci m-au înduioşat.
Te-am iubit onest şi altruist. Nu am vrut niciodată să te am, ci doar să mă iubeşti puţin (deşi cred că nu m-aş fi mulţumit doar cu puţin). Şi tu nu m-ai iubit pentru că aşa a fost să fie. Eu n-am adunat obidă şi nu mi-am dorit pentru tine decât să-ţi fie bine. Cred în iubirea generoasă, cea care te face să laşi pe cineva să intre şi să iasă din viaţa ta după cum simte chiar dacă ţi-o face harcea-parcea. Nu cred în iubirea legată cu lanţuri, străbătută de reproşuri şi blesteme.
Tu eşti un bărbat minunat şi iubirea mea pentru tine trebuie să o iei ca pe un trofeu. Nu ai trăit degeaba. Te-a iubit, cândva, o fată pentru care erai şi soarele şi luna. E tinereţea ta. Şi e frumoasă aşa cum a fost ea.
Of, Ane, Ane !
Camellia, nimic nu e intamplator pe lumea asta. Uneori povestile se succed sau sunt paralele.
Un prieten, care ma citeste aici, m-a facut zilele trecute confidenta povestii lui de iubire. O iubire neimpartasita. Dezbaterea noastra s-a aprins pe marginea citatului din Noica, invocat de mine in apelul meu la intelepciune si echilibru: „simt ca te pot parasi. Te iubesc atat de mult incat s-a implinit ceva in mine si acum te pot parasi. E inutil sa intorci capul. S-ar putea sa vezi nedumerire. Cand pleci e bine sa crezi ca ai socotelile incheiate”
Ei bine, prietenul meu il „acuza” pe Noica de cuvinte frumoase fara ca vreodata sa fi experimentat durerea unei astfel de plecari.
Intr-un fel, prietenul meu m-a inspirat sa scriu postarea asta.
Nu renunt, eu cred in iubirile altruiste care duc la despartiri silentioase.
Anemari , nu l-am „acuzat ” niciodata pe Noica de cuvinte frumoase . Sunt profund covins de sinceritatea zicerii lui cu privire la despartire iar farmecul citatului sta mai degraba in arhitectura filosofica a lui .
Nefericirea face ca Noica plaseaza iubirea ca si despartirea de trecut , intr-un spatiu pe care nu l-a frecventat decat filosofic (biografia lui spune multe despre asta ) Pentru cine a iubit ( mi se pare inutil sa adaug cu adevarat ) asocieri ca ” te iubesc atat de mult ..incat simt ca acum te pot parasi ” tin mai degraba de tentatia aproape vicioasa a aforismului – tipica filosofului – decat de omul incercat de iubire.
Exupery , pe care-l iubesc , ar fi spus contrariul . Si cred ca nu gresea..
Dar asta-i nefericirea omului inteligent , tot ce i se intampla bine e rau .Prefer sa tac risipit in convingeri decat sa rostesc certitudini de care ma indoiesc sincer.
Prietenul
Si daca nu as fi trecut pe cararea asta, draga Prietene, as putea spune multe. Dar asa, sunt dureri care trebuie consumate pana la epuizare. Altfel „inainte” devine imposibil.
dragilor, nu am experimentat faza aceea a iubirii care sa imi dea dreptul sa caracterizez despartirile si pe protagonistii ei, dar experimentez o iubire care are si materializare oficiala de foarte multi ani si pot sa spun asa: iubirea inseamna sa nu ai dubii cand trebuie sa-ti dai o mana, la propriu, pentru celalalt; iubirea inseamna sa poti sa-i dai drumul sa plece stiind ca destinatia lui/ei e concreta, cu finish la alta persoana si sa speri ca persoana aceea il/o va face fericita/a si ii va oferi ceea ce nu mai gasea langa tine.
Nu stiu ce a experimentat Noica, dar ma intreb cati dintre noi iubim atat de mult incat sa ne dam la o parte gandinu-ne in acelasi timp ca altcineva poate sa il iubeasca pe partenerul nostru mai mult , si asta sa ne faca fericiti?
Alina , cand ai inceput prin a spune ” NU am experimentat ” iti apreciez sinceritatea si NU iti doresc sa traversezi iadul experientei netraite ..Cuvintele -in absenta trairilor – se rostesc fara fertilitatea durerii . NU iti doresc o asemenea fertilitate .. Cu mult drag Prietenul