Joi, 8 octombrie, ne-am intalnit cu reprezentanti ai National Rifle Association. Dezbaterea s-a incins repede. Americanii contra europenilor si vieceversa. Scor: 1-1.
Armele ca instrument de protectie, in subsidiar unelte de vanatoare. Europenii insa nu si nu. Olandezul, danezul, grecul si ungurul, aduc rand pe rand argumente si exemple din presa americana unde accesul la arme de foc a condus la moartea unor elevi, la moartea unor profesori….Americanii se tin tari pe pozitii. Eu privesc de la distanta confruntarea. Unii se „jignesc inutil”, altii se sensibilizeaza fara rost, accentele se amesteca, furia ii impiedica pe unii sa se exprime concis si clar si pe ceilalti sa inteleaga bariera de limba.
Intrunirea se incheie fara victime. 🙂
Plecam spre US Department of Health and Human Servicies. Unul dintre unguri si un ceh si-au uitat pasapoartele la hotel. Raman pe afara pentru ca aici nu merge: lasa ca e cu mine, il cunosc eu, si-a uitat actele dar e ok….Nu ai ID, nu ai acces.
Discutam despre Medicare si Medicaid. Cea mai fierbinte chestiune in SUA: reforma medicala, atat de dorita de Obama si hulita de republicani. Intelegem ca nu exista un sistem de asigurare/protectie medicala asa cum stim noi de acasa. Ai o slujba si angajatorul accepta sa-ti acopere si asigurarea, atunci esti asigurat. Daca angajatorul nu vrea, trebuie sa te asiguri singur. Daca nu ai slujba si nici mijloce sa iti platesti o asigurare medicala atunci apelezi la Medicare ori Medicaid. Asigurarea ta inceteaza sa mai aiba acoperire, indiferent de cat ai cotizat, in momentul in care ai devenit somer.
Seara se incheie cu o cina oficiala la un restaurant in Georgetown. Lume multa, mancare rafinata, discutii politicoase si plicticoase pe alaturi.
Vineri, 9 octombrie am inceput ziua la fel ca tot globul. Vestea ca presedintele Obama a primit premiul Nobel pentru pace ne-a surprins si valurile de comentarii si dezbateri ne-au invadat pe toate canalele.
Intalnirea de la Capitol Hill, cu reprezentanti ai republicanilor si democratilor, a decurs dupa noile coordonate: merita sau nu Obama premiul?, ce semnificatie are?, ce greutate atarna pe umerii lui acum?…
Discutia s-a animat si am reusit sa strecuram si alte intrebari. Colegul meu roman a intrebat despre situatia vizelor pentru Romania si a primit acelasi raspuns (adica niciun raspuns) pe care-l primesc de fiecare data diplomatii romani.
Sunt mereu uimita de tipul de discurs pe care-l practica oficialii americani. Vorbesc mult, zambesc larg, dar nu spun nimic.
Pornim spre US Supreme Court pentru ultima intalnire organizata pentru Washington. Aici ni se explica cum functioneaza curtea suprema, cum sunt alesi, ce mandate au… O discutie destul de tehnica.
Cu premiul Nobel, vestea mortii lui Ben, proprietarul de la Ben’s Chili Bowl, trece neremarcata. In semn de respect, un grup de 3-4 europeni merg la restaurant sa mai sauvereze un half smoked.
Seara ne aventuram in cartiere mai putin protejate. Aici strazile sunt mai animate, mai pitoresti. Muzici de tot felul la tot pasul, restaurante turcesti, italienesti…Alegem insa un dinner pentru experienta americana. Mormane de mancare poposesc la masa noastra.
Sambata, 10 octombrie, pe o caldura sufocanta, parasim hotelul la 6:00 AM. Ne impartim in grupuri mici cu destinatii diferite. Grupul meu merge la Lincoln, Nebraska.
Zburam de pe Reagan National. Un aeroport micut. Prima mea experienta de zburat intern in SUA incepe prost. Am o valiza asa de grea (am cumparat mormane de haine ptr micutul meu) incat mi se refuza bagajul. Ma ofer sa platesc extra luggage. Ei imi spun ca imi pot incasa $70 dar tot trebuie sa scap de 15 pounds. Blugi, cosmetice si pantofi incep sa-si caute culcusi in bagajele companionilor mei de calatorie. Est europenii sar repede sa ma ajute. Vesticii stramba din nas. Sunt singura fata din grup asa ca nu au ce face, inghit chestiunea.
Da, dar cu asta nu s-a rezolvat. Desi la ghiseu, nu te adresezi unui angajat ci unui computer, unde trebuie sa urmezi pasi lungi si redundanti, pe alocuri , pentru check in. Of, mi-e dor de vremurile in care te adresai oamenilor. Introduc nr de rezervare, dupa ce am scotocit in geanta dupa emailul cu informatia, introduc cartea de credit, introduc datele personale, mi se cere iar cartea de credit…..Ups, dar unde este cartea mea de credit?
In cosmarul bagajelor prea grele, a hartiilor prea multe la care trebuie sa fac apel pentru a ma imbarca, mi-am ratacit cartea de credit. O caut in geanta, nu e. Dau sa plang. Ungurul ma asigura ca sta langa mine, nu ma lasa singura, si ca totul o sa fie ok. Ma linistesc. Scot totul din geanta si gasesc cartea de credit. Ura!!!! Inchei procedura si scap cu boarding pass-ul in mana.
De rusine si din recunostinta, ma ofer sa platesc micul dejun ptr tot grupul. Le reamintesc ca la destinatie trebuie sa-mi recuperez bulendrele de la ei.
Zburam 3 h si 30 min pana la Minneapolis. Un avion micut, plin si rece.
La Minneapolis ne miram de imensitatea de aeroport si din prostie o pornim la pas spre linia noastra. Daca luam trenul, era mai comod, asa tragem de carry on vreo 40 de minute.
Inca 1h si 20 de minute si ajungem in Lincoln. La aterizare paralizam de soc. Ninge!. Noi am plecat in tricouri din DC. Niciunul nu are haine de iarna.
Aratam ca niste stupid europeans care n-au verificat starea vremii asa ca persoana de legatura ne gaseste repede in multime.
Peste weekend vom sta la ferme. Fiecare la cate o ferma. Eu stau la David & Beky Grames. Frig cat cuprinde . Nu am acoperire la mobil si despre internet nici vorba.
Casa este neincalzita si asa va ramane pana la plecarea mea.
Beky ma intampina voioasa si-mi spune ca nu a terminat de aranjat camera mea. David e pe cimp. Unul dintre baieti isi face un hamburger si incepe sa-l savureze zgaindu-se la mine. Eu raman in picioare, in hol, si-l astept pe David.
David soseste si ma intampina voios. Repede se consulta cu sotia ce sa faca cu mine: sa imi arate cimpul, sa ma duca prin oras, sa ma suie in combina… Dar nu e vreme de strans recolta asa ca pornim , eu si David, cu masina, sa livreze niste oua, sa imi arate biserica, o manastire, si sa fac eu niste cumparaturi. M-am oferit sa le gatesc eu la cina ceva romaneste.
Intre timp ma gandesc ce bun era un dus fiebinte si o supa.
Inghit in sec si plec cu David.Ne intoarcem peste vreo 3 ore si eu ma apuc de gatit.
In alte 3 ore am pregatit o salata de vinete cu maioneza facuta de mine, aranjata frumos in rosii scobite, o crema de branza cu ceapa multa si marar aranjata in ardei gras feliat, tocanita de pui cu ceapa multa si ardei gras si o mamaliga. Mamaliga e esuata. Nu am gasit malaiul potrivit. E prea fin si nu se incheaga.
In sfarsit mancam! Intre timp am facut un dus cu apa calaie. Decat sa put, e bine si asa. E deja ora 8:00 PM. Am aterizat la Becky si David pe la 13:00
Strangem masa, mai povestim si mergem la culcare. Eu dorm in camera fiicei lor, Elisabeth, plecata la colegiu. O saltea tare, ca de piatra, ma intampina neprietenoasa. In camera e ingrozitor de frig. Nu vad nicio sursa de caldura. Vantul suiera nemilos printre geamuri. Imi pun paturile in cap si ma foiesc toata noaptea. Pe la ora 2:00 AM incep sa plang de frig. Nu stiu daca rezist aici pana luni. Cum sa fac sa nu-i jignesc pe oamenii astia care au acceptat sa ma gazduiasca for free doar ca sa am eu experienta fermei? La urma urmei ei asa traiesc!
Pe la 5:00 AM prind putina retea si sun acasa. Acasa totul este sub control. Doamne ajuta!
Pe la 7 aud zgomote in casa asa ca ma infatisez. Fiecare misuna incoace si incolo in legea lui. Nu pare sa fie rost de mic dejun. Se descurca fiecare cum poate. Nici cafea nu pare sa fie.
Beky imi spune ca ei sunt metodisti si predau la scoala de duminica. David a plecat deja spre biserica. Ea trebuie sa mearga la ora 10 asa ca trebuie sa merg cu ea. Imi pun straturi straturi de haine si ma incurajez sa infrunt gerul de afara in balerinii mei din piele intoarsa si sacoul meu de catifea (cea mai groasa haina pe care o am cu mine).
Asistam la slujba. Un seminarist explica, pe intelesul sau, cuvintele bibliei. Slujba este presarata cu momente in care enoriasii se roaga pentru oamenii pe care-i stiu bolnavi, pentru bucuriile semenilor… David se ridica si spune tuturor ca eu sunt din Romania si am adoptat un baietel. Intreaga congregatie se roaga galagios pentru mine.
Dupa biserica ne intoarcem acasa. Beky a scos puiul din tocana mea de pui de aseara, l-a tocat marunt, a adaugat un morcov la sos si niste paste si a facut supa de pui. Stomacul meu se revolta la vederea atrocitatii. Suntem chemati la masa. Avem supa de pui si sanvisuri. Mananc niste paine cu branza.
Plecam spre Lincol ca sa-mi cumpar o valiza. Pe cea veche mi-au rupt-o cand au manipulat-o. Era foarte grea, ce-i drept.
Cumpar un set de 5 piese si o rog pe Beky sa ma duca la un Sturkucks. Imi cumpar un dublu expresso. Doamne ce bine e sa bei cafea!
Dupa amiaza iar la biserica. Este o slujba inchinata recoltei. Dupa slujba se mananca. Fiecare a adus ceva de acasa. Becky a adus ardeii mei umpluti cu branza si rosiile cu vinete. Spune tuturor ca este mancare romaneasca. Enoriasii ma abordeaza pe rand si ma felicita.
Mancam!
Seara, acasa, imi fac valizele si astept cu nerabdare sa fie luni si sa scap din frig. Vreau doar un dus fierbinte si caldura, multa caldura. Sau macar o plapuma!
Draga de tine….te inteleg perfect la chestia cu frigul…la Cluj ninge…sunt 0 grade afara si 15 in casa, ca de’ stau in garsoniera inchiriata si caldura porneste..nush cand….
Tocmai am terminat o conversatie cu o amica din Germania in care mi-am varsat of-ul legat de tara in care traim….dupa care am citit articolul tau si m-am gandit ca totusi..se poate si mai rau…
Despre discursurile lipsite de fond si pline de superficialitate am mai auzit de la colegi de-ai mei care au vazut statele cu programul ‘Work and travel” si despre partea cu ospitalitatea am mai auzit ceva povesti, dar putin mai subiective , ca oamenii erau la facut bani….
Oricum, desi tragi-comic episodu’ tau de azi, parca m-a incalzit putin…poate o fii de vina si cuptorul, ca l-am pornit..;:))
Irina, astazi este miercuri. De luni sunt in Lincoln, la Hotel. Am caldura si apa calda cat vreau. Am asteptat 2 zile sa scriu acest post nu doar ca sa ma deszghet si ptr ca vroiam sa scriu echilibrat. Oamenii se comporta natural. Asa sunt ei. Si nu sunt toti la fel. Grupul care este in Memphis are cu totul alta experienta. Colegul meu roman s-a plimbat acolo cu avionul particular ar familiei la care sta.
Draga mea,
vorbesti de tara tuturor posibilitatilor… una dintre posibilitati este sa ajungi la o ferma in Nebraska. N-am fost niciodata acolo. Mergem, cit e vara de mare si cit e toamna de vara la o ferma locala, undeva la 20 de mile de DC. Ne culegem singuri legume si fructe organice, cumparam mincare pentru animale si le hranim, ne plimbam cu tractorul, avem fun. Da, au si avion. si da, asa fermieri am vrea si noi sa fim.
de la News:
stiti ca au fost multe manifestatii pro si contra unui sistem universal de asigurari medicale. La un eveniment „contra” au avut loc niste altercatii intre demonstranti si unul dintre cei care strigau sus si tare ca sistemul universal=comunism a fost ranit grav si a ajuns la spital. Intrebat ce asigurare are a zis ca e somer si ca n-are asigurare. de ce manifesta el contra? nu a mai zis… cum are sa plateasca el spitalizarea? n-a fost intrebat…
Iana, in tara tuturor posibilitatilor exista si ferme imense unde se produce in masa si fermierul mananca tot de la supermarket.
Fermierii din Nebraska isi vand granele la bursa, au studii superioare, hobby-uri precum golful sau fotografia, au microbul in sange si se suie in combina si la 90 de ani.
Mda..cum a spus si Iana..e tara tuturor posibilitatilor….
Acum mi-am amintit ca vroiam sa scriu si despre partea cu scandalul asigurarilor medicale…
Sunt medic rezident in Cluj….acum lucrez cu copii, dar un an jumatate am lucrat cu adulti: stiti cat e de umilitor sa lucrezi pe „nasturi”? Pentru ca sunt tot felul de exemplare care nu lucreaza, nu au asigurare, dar cand vin(de obicei in stare critica ) trebuie tratati? Ok, a salva vieti, asta e menirea, dar eu nu trebuie sa mananc? Si ce ma deranjeaza cel mai tare: e nonsalanta cu care sustin sus si tare ca ei nu platesc asigurare(ca lor nu le trebuie). si evident, se ajunge la mita, care e la cei mari, nu la cei mici…si altii , care o viatza au platit si au muncit pentru un serviciu medical decent sufera in tacere ca si cainii……
Off…in State e tara tuturor posibilitatilor..la noi, e tara tuturor…si atat!
Ma bucur ca in sfarsit iti e cald si bine……
Draga mea povestitoare talentata! uite cu frigul tau de acolo ai reusit sa incingi blogul pe aici. am citit cronica dintr-o rasuflare si recunosc ca din toata povestea cel mai mult te plac pe tine!
Te imbratisez fierbinte!
Ah, si sa stii ca nu-i deloc grozav acum nici in Romania…
Odetta, daca ne e cald in suflet, e tot ce conteaza.
Te pup, Ane. Si eu am citit cu mare placere fiecare episod ”made USA” in care tu semnezi scenariu si regie cu delicatetea si implicarea-ti native cu care deja m-am obisnuit. Sunt convinsa ca si asta este America, o fata a ei care ne apare mai rar in filme, suntem obisnuiti cu impuscaturi, hotel de 5*, americanul mediu care e permanent protejat si bibilit. Sau poate (mai mult) la filme de genul asta sa ma fi uitat eu: ) ?! Nu mai stiu, au devenit destul de putine filmele la care ma duc in ultima vreme, le prefer pe cele europene si nu mai merg la chiar orice productie careia i se face cronici zguduitoare pozitive in box-office..
Sa te reintorci cat mai curand sanatoasa si voioasa aici, unde te asteapta oameni dragi cu bratele deschise. Mai vin, weekend super sa ai si zbor lin, daca nu cumva ai plecat deja spre Bucuresti.
Una. iti multumesc ca ma citesti. Stai pe aproape. Urmeaza sa inchid povestea.
Draga Anemari,
Articolul tau si postarile cititorilor tai ma ung pe suflet…locuiesc in Chicago de 3 ani si anul asta nu cred ca voi face lunga calatorie de Craciun pana la Cluj…mi-e atat de dor de Cluj si de tot ce e al meu (toata familia mea locuieste acolo).
Irina: Si eu am locuit la Cluj, in studentie, intr-o garsoniera, asteptand toamna cu un cuptor incins si cu un calorifer rece…acum astept toamna intr-un zgarie-nori din ‘downtown’ Chicago, cu gandul la aceeasi garsoniera micuta si la multe visuri ingramadite in ea…
Va multumesc pentru aceasta revista:)
Paula, iti multumesc frumos ca citesti revista si blogurile noastre.
Paula, te salut si eu, cu drag, tot din Chicago. Si am fost si eu candva studenta la Cluj…
Amalia, si uite asa lumea e mica.
La aeroport in Nebraska m-a ajutat sa fac check in un hamal afo-american al carui tata era din Timisoara. Desi nu vorbea romaneste, s-a bucurat mult sa intalneasca un roman. Si eu la fel.