Trăim schizofrenic. Zâmbim universului de dincolo de uşa casei şi urlăm în perne în spatele uşilor închise. Exersăm zâmbetul natural până ne dor maxilarele, ne alegem cuvintele cu grijă in interacţiunea cu ceilalţi şi vărsăm veninul în interacţiunea cu noi.
În acest context eu nu mă mir că o tânără talentată alege, la 37 de ani, să sară pe geam, sau că o alta, proaspătă mămică, alege se bea otravă.
Nu ştiu ce resorturi au declanşat gestul dar înţeleg cum este să nu mai poţi. Să nu mai poţi înainte şi nici înapoi, să nu mai găseşti sprijin în azi dar nici în ieri. Înţeleg că oamenii te pot părăsi, trăda sau răni, că urcuşul e doar o pantă şi că eşti din ce în ce mai chircit în durerea ta.
Nu, nu pledez pentru sinucidere. Nu tocmai eu, cea care iubeşte atât de mult oamenii. Pledez doar pentru dreptul de a fi slab, de a declara onest că nu mai poţi şi că tot ce ai avut de dăruit n-a prea avut rost. Pledez pentru înţelegere, compasiune şi empatie.
Si eu stiu cum este sa nu mai poti. Si sa spui, sa incerci sa explici, sa vrei sa cauti solutii si sa primesti in schimb numai tacere. Si sa nu iti propui sa rezisti o viata, dar sa incerci sa rezisti pana maine. Si sa rezisti pana maine e uneori cel mai greu.
Nu ii inteleg pe cei care se sinucid lasand cuiva drag mesajul: ma vei avea pe constiinta. Mi se pare un gest de profunda rautate si egoism. Le dai lovitura de gratie si fara drept la replica. O faci razbunator, incrancenat de ura, fara sa stai sa te mai gandesti a doua oara. Dar nu mai insist… Sper sa nu cunosc vreodata atata disperare…
Ioana, asta inseamna sa consideri mereu ca este vorba despre „tine”. In timp ce sinucigasul se concentreaza pe durerea sa, durere pe care nu poate sa o mai indure.
Nu cred ca e un plan bine pus la punct, o rabzunare pe ceilalti, ci mai degraba neputinta de a merge mai departe, neputinta de a simula ca poti, neputinta de a simula ca ti-e bine.
Asa cum spuneam, pledez pentru compasiune.
In neputintele pe care ti le intinde viata esti uneori prins ca intr-o capcana si cu toate ca incerci sa te ridici la suprafara te afunzi parca mai abitir.Asta e viata mea de zi cu zi in care fiecare dimineata inainte de a iesi pe usa imi sfredeleste linistea cu temeri poate uneori nejustificate ,apoi ajunsa in jungla si haosul de la „scarbici” ma rog cu disperare sa treca orele mai repede sa ma descatusez de sarma ghimpata care ma transpune intr-o persoana total diferita de cea de acasa si care parca are menirea sa scoata toata rautatea din mine si poate inca pe atat de cat ma cred capabila.Uneori nu ma recunosc nici eu si nu pot sa cred ca atunci cand bei in fiecare zi otet si fiere nu mai stii nici macar sa oferi un strop de miere.Se spune ca ceea ce nu te doboara te intareste si poate eu sunt pe drumul cel bun dar pana la capat mai e destul ,voi sti sa ma stapanesc cu tarie si sa pot apuca ziua aceea cand in cana mea de dimineata ma va asteptata mierea mult dorita?
Deci cum as putea blama pe cineva care nu a mai avut putere sa tina in maini cana din care urma sa se purifice si sa plece mai departe,cum as putea sa nu inteleg un suflet chircit de cicatricile unei dezamagiri ?
E foarte usor sa acuzi si sa arunci cu piatra dar incercam oare sa ne punem vreodata in locul celui pe care il judecam si il etichetam dupa mintea ,inima si bunul plac care ni se par puterea exemplului?
Anemari, si eu pledez pentru compasiune…sunt necunoscute resorturile care fac un suflet sa renunte la lupta.Iar noi, cei care , taras-grapis, avem puterea in fiecare zi sa ne caram calabalacul de griji si deznadejde prin viata,am putea macar sa ne gandim ca sufleteste nu suntem structurati toti la fel.
Am primit lectia aceasta mai demult, cand eram mai tanara.In stagiul de psihiatrie, am fost repartizata la o pacienta cu sindrom depresiv(forma usoara).Aveam niste idei tampite si preconcepute despre acei oameni „inchisi” in acel spital, idei izvorate din necunoastere, ignoranta…Am stat de vorba cu o femeie trista,Maria, care mi-a spus ca ea nu mai poate sa mearga mai departe, ca e obosita, ca nu mai are energie sa se ridice din pat, sa se spele pe dinti, sa se pieptene,sa puna o farfurie de pe masa in chiuveta.Motivele care au determinat aceasta stare mi-au fost impartasite si ele…Am plecat mahnita de acolo si uimita.
M-am gandit de multe ori la ea.Iar peste ani, cand viata m-a izbit crunt,si am simtit intr-o dimineata ca nu mai am energie sa ma imbrac, sa ma spal pe dinti (ohooo,si-n cate dimineti nu am mai simtit asta!) mi-am dat seama ca nu e greu deloc de alunecat spre drumuri din care sufletul si mintea nu se mai pot intoarce.Ca dintr-un sindrom depresiv usor, pe care il „experimentam”toti si marea majoritatea trecem peste fara macar sa constientizam, se poate ajunge la mai rau.Si, fara ajutor (dragoste, ecchilibru in viata, prieteni, psiholog, psihiatru)unii aleg sa plece dintre noi.
Iarta-mi divagatia, mi-am amintit de Maria in dimineata asta.Ceea ce vreau sa spun este ca nimeni nu trebuie sa arunce cu piatra.
(Maria este acum bunica si mi-a promis ca de Craciun, primul meu Craciun petrecut departe de casa si de tara, imi va trimite sarmalute si cozonac)
Sunt departe de posturile tv din tara, pe internet nu citesc presa, intru doar sa vad ce ati mai scris voi,”fetele”de la Tango…Cand am vazut si postarea de astazi a Marilenei Guduleasa am inteles ca s-a intamplat ceva.
Ramane aceeasi pledoarie- pentru intelegere si empatie.Nu este nimeni in masura sa judece durerea si disperarea oamenilor.
Monica,
Daca citesti presa on line ai sa vezi ca Malina Olinescu s-a sinucis. S-a aruncat pe geam.
Si astazi citind povestea ta despre Maria, am avut pentru o secunda senzatia ca se inclina balanta pentru ca uite Maria este bunica. Dumnezeu sa o tina sanatoasa!
Si adevarul este ca si eu merg pe drum nauca de saptamani intregi si mi-am pierdut resorturile toate, iar astazi, mai mult decat ieri, simt ca nu mai vreau sa pot. M-as aseza la margine de drum si nu m-as mai ridica de acolo. Si in toata neputinta mea nu simt ca ma razbun pe nimeni, nu ma gandesc sa ranesc pe cineva, ci doar simt ca nu mai pot si asa cum sunt eu acum nu sunt de folos nimanui.
Tu porti pe umerii tai poverile a prea multor oameni, durerile a si mai multora…cat sa poti sa umbli asa,cu toate? Aseaza-te si odihneste-te…si ridica-te, dar fara ele.Fiecare sa si le duca pe ale lui.Pastreaza ceva din tine si pentru tine, numai pentru tine!
Iarta-mi aceste consideratii care par generale.De obicei doar citesc sau ascult, fara sa spun nimic. Dar cum tu esti un model de femeie, de OM pentru mine, prin toata sleahta de uscaturi si mizerabili in mijlocul carora traiesc, nu m-am putut opri sa nu iti spun ceea ce gandesc.
Sunt departe, fizic, dar cu sufletul mereu aproape de tine- si nu este o exagerare acest „mereu”, pentru ca te caut aici in fiecare zi.Si, daca as fi mai indrazneata, te-as cauta si pe mail, si la telefon.MIE imi trebuiesti, chiar daca nu am schimbat mai mult de o mie de cuvinte una cu cealalta.
Razbunarea nu cred ca este depresia sau sinuciderea. Toti avem momente de depresie si poate si ganduri de moarte. Ma refeream la biletele de adio scrise asa. Daca tot stii ca o vei face, ca va fi crunt pentru toti cei ramasi, de ce sa mai lasi si un bilet cu reprosuri? Poate din neimpacare sufleteasca. Din dezechilibru.
Ane, de ce esti pierduta? Esti un om plin de viata si speranta, un om care daruieste enorm, un om plin de iubire de oameni. De esti obosita, aseaza-te sa te odihnesti. Si apoi ridica-te. Eu sunt una singura care te cauta zilnic in postari si care se gandeste la tine ca la un exemplu de om cu adevarat om. Ca mine sunt multe altele.
Intr-adevar, e deosebit de trist ce s-a intamplat cu Malina…am fost socata ieri…. Intr-adevar, intr-o societate unde totul este in contratimp, uitam ca trebuie sa ne oprim si sa ne gandim doar la noi si la sufletul nostru. Egosim exista destul, dar intr-o competitie permanenta cu ceilalti: vrem sa avem un job super, sa avem multi bani, casa, masina, etc. etc. si uitam sa ne oprim din drum. Uitam ca suntem oameni si avem limite.
Si eu am avut o vara oribila, si vreo 2 saptamani eram cat pe ce sa pic in depresie…si totul din cauza jobului, unde ma simteam frustrata si indeajuns apreciata, in ciuda eforturilor mele. Desi aveam toate motivele sa merg mai departe, pur si simplu nu aveam chef de nimic, mi se parea un efort doar sa ma ridic din canapea si am inteles perfect starea Mariei descrisa de Monica V. Totul a trecut in final, cand am constientizat ca EU sunt importanta decat compania unde lucrez, decat munca. „There is LIVE after WORK” imi spunea cineva…
Dar desigur, depinde de fiecare. Depinde de motivatie, de resursele sufletesti, de vointa.
Insa cu siguranta nu putem invinui pe cineva care pica intr-o astfel de stare, caci nu putem fi in pielea lui si simti prin ce trece.
Desi am evolutat si se gasesc leacuri si remedii pentru o gramada de boli, depresia va deveni principala boala a societatii noastre. O boala care afecteaza mintea si sufletul, ce medicamente pot fi pentru asa ceva??
Ane, Ioana are dreptate. Si eu tratez blogul tau ca pe unul de dezvoltare personala. Si mereu ai fost un model pentru mine; si nu vreau sa cred ca TU nu mai poti; sau ca TU nu mai esti de folos nimanui. Fiindca n-ai sa stii niciodata cate ai facut pentru mine.
Inca mai sper ca o sa ne cunoastem personal, ca o sa ne vedem, si-o sa vorbim, si-o sa radem de viata asta imposibila …
Camellia, daca eu o ilustra necunoscuta simt povara lui „nu pot sa cred ca TU nu mai poti”, imi imaginez ce trebuie sa simta oamenii care traiesc sub ploaia de lumini.
Draga mea, si eu cred ca o sa ne intalnim. La mine in calendar spune ca am sa vin sa te vad in vara lui 2012. Asa visez eu. Mai visez ca o sa-ti iei pana la urma „traista-n bat” si o sa vii la Bucuresti si eu o sa te plimb sa-ti arat orasul. Pentru asta am nevoie sa fii tu egoista, sa lasi deoparte calculele, sa nu te simti vinovata si sa mergi cu ochii inchisi. Iti trebuie doar bani de tren, iti jur.
Ioana, e adevarat ca toti avem momente de depresie. Numai ca momentele noastre de depresie sunt atat de diferite intre ele pe cat suntem si noi de diferiti intre noi. Si daca se dau doi oameni nu insemna neaparat ca intre ei se poate contrui un pod. La un pod de intelegere ma refer, desigur.
„Cunosti tu noaptea ce-n vazduh se lasa
Pe vant turbat si-n rapait de ploi,
Cand nu e stea pe bolta-ntunecoasa
Si-n intuneric se perind’ strigoi ?…
Oricat de neagra-i noaptea, zi se face;
Deci culca-te in tihna, dormi in pace …
Cunosti tu noaptea ce pe vieti se lasa,
Cand moartea-ti da culcusul cel de veci,
Nemarginirea cand te cheama acasa
Si sangele zvacneste-n spaime reci ?…
Oricat de neagra-i noaptea, zi se face;
Deci culca-te in tihna, dormi in pace …
Cunosti tu noaptea ce in gand se lasa
Si nu-i poti smulge valu-ntunecat
Si sufletu-i pierdut ca strans in plasa
Si mii de diavoli creierii-ti strabat ?…
Atunci nu-ti afli tihna si nici pace
Caci niciodata ziua nu se face !…”
Ane, vara lui 2012 sa fie. Este primul motiv pentru care astept vara cu nerabdare.
Ane , pledoaria ta e dureroasa ,e despre o lume care si a pierdut sensul valorii si uzul ratiunii , actul sinuciderii e in dezacord cu tot ce inseamna spiritul Creatiei , e actul de ”demisie ” , irevocabil , pe care nu il justifica nimic ,empatia cu sinucigasul e o stare irealizabila , acasa la ai mei , int o zona de sat ,se sinucid copile de 14 ani , caz fara precedent , din dragoste , accesul fara limita la o media care dramatizeaza , toaca marunt dedesubturile sinuciderii artistilor de talia Madalinei sau Malinei , aduce martori cu totii credibili ,la ore la care copii au acces , aduce o influenta nefasta . In astfel de cazuri , comunicatele politiei sunt singurele informatii media acceptabile . Curajul vietii e lectia uluitoare a istoriei omului dinaintea noastra . si daca noi nu il dam mai departe , generatiile care vin mor macinate pe dinlauntru si dureros , fara curaj . Lasitatea sinuciderii nu exista in alt regn viu .