Îmi plac oamenii. Orice aş face, oricum m-aş răsuci, mă întorc mereu la sintagma asta care mă caracterizează. Da, şi pe mine mă dezamăgesc oameni, dar doar unii. Da, şi pe mine mă rănesc oameni, dar nu toţi.
Nu învăţ nicio lecţie, nu creionez pattern-uri, nu am sârmă ghimpată şi de fapt niciun fel de gard între mine şi omenire. Sunt mereu cu braţele larg deschise gata să primesc în plex orice îmi rezervă viaţa.
O curiozitate bolnăvicioasă mă împinge mereu spre oameni, dincolo de teama de a fi respinsă, iar o generozitate spontană mă face să-i caut mereu pe cei mai diverşi şi mai challenging.
Din când în când viaţa e mai blândă cu mine şi îmi lasă pe prispă câte un exemplar deosebit. Unul, apoi altul…încă unul. Aceştia devin companioni de cursă lungă.
Astăzi o să vă povestesc despre Cornelia.
Am cunoscut-o la cursurile masterale, în anul întâi.
Eram cea mai mare din an, venită din afara facultăţii, şi destul de timorată de toate lucrurile pe care le cunoşteau colegii mei mai tineri şi mai deştepţi. Dar între toţi strălucea Cor. Dreaptă, cu năsucul în vânt, rezervată, retrasă mereu în cercul ei restrâns (al geniilor), Cor se lua la trântă cu toţi profesorii, emitea teorii, desfinţa teorii şi nu ezita să desfidă pe oricine îndrăznea să o contrazică.
Madame Paris, cum aveam să o poreclim mai târziu eu şi colegul Alexandru, răspundea politicos oricăror întrebări dar te ţinea la distanţă. Interesul şi perseverenţa m-au ajutat, în timp, să mă apropii de ea, să-i câştig respectul şi încrederea. Cred că orice altă redută ar fi căzut mai uşor decât Cor.
Deşi tânără, Cor este o fată extrem de înţeleaptă, de citită, dăruită cu har pedagogic (mărturie stau orele lungi de dezbateri, de explicaţii pe text) şi conectată corect la universul înconjurător. Nu am mai întâlnit, până la ea, pe cineva care să se mişte cu atâta agilitate în lumea ideilor şi conceptelor, dar care să poată duce până la capăt o seară de poveşti de-ale fetelor, o reţetă culinară zbanghie sau un film de desene animate.
Au trecut peste 6 ani de atunci, anii au şlefuit pe alocuri colţurile unei persoane extrem de rezervate din timiditate, zeci de alţi oameni au intrat în viaţa ei, a mea, dar şi a noastră la un loc.
Au fost timpuri în care vorbeam de cel puţin 10 ori pe zi, timpuri în care ne vedeam zi de zi şi au venit timpuri în care ne vedem de două ori pe an şi vorbim extrem de rar la telefon. Dar toate astea la un loc ne-au ajutat să adunăm un cufăr de amintiri personale şi profesionale.
Pentru cufărul ăsta îi mulţumesc.
Iubesc oamenii, dar pe unii îi iubesc mai abitir decât pe ceilalţi!
Ane, imi plac si mie OAMENII. Dar celor carora eram gata, gata sa le fac statuie le-am cunoscut fara sa vreau si compromisurile.
De ceva vreme am cunoscut un Om care, atunci cand vrea sa faca un bine actioneaza la primul impuls, are un suflet mare si frumos, face tot ce isi propune (n-ar recunoaste acest lucru niciodata), este destept dar prea modest sa o recunoasca.
Ii citesc postarile de pe blog de fiecare data, si-i las cate un comentariu nu pentru ca as fi foarte talentata ci pentru a vedea cat este de iubita si apreciata.
O simt de parca as cunoaste-o de-o viata, desi n-am intalnit-o niciodata;
As putea sa mai spun multe despre ea, dar privirea ei cuminte care ma intampina de fiecare data cand vin aici, imi spune ca nu-i plac asa de mult laudele.
Nu dau nume… dar spun ca imi plac si mie astfel de oameni.
Camellia, nu fac tot ce imi propun. Dar asta este o alta discutie, pentru ca eu imi propun un milion de lucruri.
Nici prea desteapta nu sunt, dar sunt un capricorn veritabil dotat cu doua calitati: perseverenta si rabdarea. Astea pot suplini desteptaciunea. 🙂
In rest, ma bucuri ca existi. Si ptr ca fac si lucruri spontane, ai sa ma vezi intr-o zi la poarta ta, in vizita. 🙂
Ane, sant acasa cat e vara de lunga. Numai sa nu trebuiasca sa plec in vreo zi si atunci sa vii tu la mine , ca as muri de-adevaratelea. Si daca m-ai anunta din vreme la fel de mare ar fi surpriza!!!
De ce ? Ca sa demolezi casa? :)))
Lasa, daca nu esti acasa, ma cazez la un vecin. :)))
Nu Ane, pentru casa nu mai sant resurse desi ar mai fi multe de facut. Dar ma gandeam sa bat gainile sa se oua, sa fac racituri (piftie) de cocos, sarmalute si inghetata de casa. Si sa vorbim cu astia sa dea drumul la apa ca ne-au inchis-o de asta vara…:)
Lasa bietele gaini in pace. Emi cu cine se mai joaca? Apa? 🙂 Nu ai auzit de dus solar? Am vazut eu o gaselnita de-astea in Urlati/Prahova. Adica atarni un bidon cu apa din fantana, care se va incalzi la soare, si-i adaptezi un dus. Tragi o perdeluta de jur imprejur si gata dusul. :))
Cum sa mancam cocosul? Pai el e un erou, el a gasit punguta mosului…
Bucurosi le-om duce toate…
Sunt sigura ca persoana pe care ai descris-o mai sus este norocoasa sa se numere printre prietenii tai, Anemari. Din ce am citit eu, de-a lungul timpului, aici la tine pe blog, esti o persoana atat de calda si de generoasa!! Meriti tot ce e mai bun si nu! nu te laud (am inteles ca nu te dai in vant pt. asa ceva), doar spun ce cred!!
Adnya, sigur ca-mi place sa fiu laudata. 🙂
Nu accept laude nemeritate, dar altfel sunt la fel de „umana” ca oricare dintre noi, ma hranesc din recunoasterea eforturilor mele. :)))
Nu spunem noi copiilor „bravo, foarte bine!”. Ce te face sa crezi ca nu mai avem nevoie de asta cand ne-am facut mari. Avem nevoie ca de aer. Din pacare multi adulti nu cred in asta.
Eu pledez pentru intoarcerea la lucrurile de baza. Cel putin in relatiile interumane asta este cheia.