„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Şi nu m-am ales cu nimic…

de

nu m-am ales cu nimicZilele trecute i-am dat bineţe, ca de obicei, vecinei mele de la 4 care face curăţenie în cartier. Are vreo 4  blocuri arondate şi începând cu ora 6 dimineaţa o auzi cu mătura fîş-fîş pe stradă.

 De data asta, mă opresc să o întreb ce mai face, de ce nu stă la răcoare, mai ales că e sărbătoare (erau Rusaliile). “Cum să stau?”, îmi spune ea. Eu nici de Paşte şi de Crăciun nu stau acasă”. Şocată de răutatea angajatorului care cheamă biata femeie să mature strada şi scările şi în zilele sfinte, o întreb indignată “Cum aşa? Cine vă cheamă la serviciu?” Dar acasa ce să fac?, îmi răspunde ea mirată. “ Eu aşa am muncit toată viaţa, căram mizeria la tomberoane, ehee, era mai greu, deşi eram mai tânără. Am muncit toată viaţa şi nu m-am ales cu nimic”, continuă ea.

 Copleşită de soarta femeii care  a spălat scări toată viaţa şi nu s-a ales cu nimic, mi-am luat repezit “La revedere!” şi mi-am văzut de drum.

 Ce-o să spun eu peste 20 de ani când o să trag linie la o viaţă de muncă? Cu ce mă v-oi fi ales?

 Cu ce vrem să ne alegem după o viaţă de muncă? În raport cu ce aşteptări?

 O amică îmi spunea, nemulţumiţă de viaţă şi atacată de spleen, că ea de fapt nu şi-a propus nimic, nu a avut niciun plan pentru viaţa ei, şi cu toate astea e nemulţumită de ce-a ieşit. Eu asta nu înţeleg.  Dacă eşti nemulţumit, la ce te raportezi când oricum nu ţi-ai dorit nimic?

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Iata aici cu ce anume ar trebuie sa incerci sa te alegi.

    Restul… este mizerie!

    VirtualKid 12 iunie 2010 8:27 PM Răspunde
  • Ane,daca spui ca esti multumit de ceea ce ai realizat in viata , unii o sa te contrazica si -o sa spuna ca ti-ai dorit prea putin ; daca din contra , esti dezamagit de cat ai facut ajungi la un razboi cu tine insuti , la frustrari si la o stare generala de nemultumire .Eu incerc sa aman sa fac acest bilant ; intre timp am grija de copii sa fie sanatosi , sa invete carte ,sa imi fac meseria cat pot de bine (fara satisfactii materiale pe masura) .Nu pot sa zic ca aceste lucruri pe care le fac constituie planul vietii mele , nu pot sa spun daca este mult sau putin , dar nu-mi fac sperante prea mari pentru a nu avea dezamagiri pe masura . Stiu ca atunci cand voi trage linie am sa fiu nemultumita dar in viata nu ne ies toate asa cum vrem noi .Si mai stiu ca este cineva care ne insala tot timpul la cantar si nu vrea in ruptul capului sa ne dea la toti la fel …

    camellia 13 iunie 2010 8:51 AM Răspunde
    • Camellia, toate planurile tale mi se par de bun simt si realiste. Problema se pune atunci cand nu-ti doresti nimic, cand nu iti place nimic in mod special, nu simti ca te cheama niciun domeniu, si totusi suferi de neimplinire.

      Despre asta vorbesc. Cu tot respectul pentru toate profesiile din lume, este clar ca avem nevoie de fiecare dintre ele, dar daca tu alegi sa repari pingele, e absurd sa visezi sa devi milionar si sa mai fi si dezamagit pentru nerealizarea ta. Despre asta am vrut sa scriu.

      anemari 14 iunie 2010 10:38 AM Răspunde
  • cateodata faci si plan dar nu se potriveste deloc cu ceea ce simti in targ. Si atunci pune-te si ajusteaza, ajusteaza…

    amalia 14 iunie 2010 3:23 AM Răspunde
    • Nu vorbim despre planuri esuate. Vorbim despre asteptarile din supraevaluare a fortelor noastre.

      Cu ce credea/spera vecina mea ca o sa se aleaga dupa o viata de munca ca femeie de serviciu? Cu bani? Cu recunostinta?

      anemari 14 iunie 2010 6:35 AM Răspunde
  • Ane, eu vad aceasta problema un pic diferit. Cred ca totul porneste de locul si familia in care ai venit pe lume, de la modele de viata .Sa-ti explic : tata a fost acar , mama casnica .Dar am avut norocul ca sora tatalui sa fie profesoara iar sora mamei educatoare .Ei bine, ele au fost modelele mele .Am trecut prin ” mana ” amandurora , una dintre ele imi dadea la palma cand nu invatam , am urat-o cat am fost eleva dar acum imi dau seama cat bine mi-a facut .Apoi parintii mei au avut grija ca noi sa invatam ,desi locuiam la tara nu ne-au pus sa muncim asa cum faceau alti parinti cu copiii lor .In concluzie , daca nu ai modele de viata , daca nu vii pe lume intr-un mediu cat de cat prielnic , nu poti avea asteptari prea mari de la viata ; si nici nu stii sa-ti construiesti planuri sau sa ai idealuri. Dar exista si exceptia care intareste regula : n-am cunoscut noi toti un cizmar care a ajuns presedinte de tara?

    camellia 14 iunie 2010 4:13 PM Răspunde
    • Camellia, categoric suntem suma tuturor intalnirilor din viata noastra. Parinti, matusi, bunici, educatori, frati mai mari, vecini, prieteni…toti isi pun amprenta asupra devenirii noastre.

      Am crescut in Rahova, intr-o familie extrem de saraca, cu patru copii. Desi in Rahova, aproape toti vecinii de-o varsta cu noi erau crescuti dupa aceleasi valori, cu aceleasi povete. Mai tarziu, instinctiv, m-am inconjurat de prieteni ca caror valoare si perseverenta m-a stimulat. Niciunul dintre amicii mei din copilarie nu a ajuns prost. Fiecare are un rost.

      anemari 15 iunie 2010 7:35 AM Răspunde
  • Este important unde te nasti, insa, nu trebuie sa capitulezi, indiferent ce se intampla.
    Iata un exemplu edificator: un om ridicat din multime, lovit crunt… continua drumul, atat cat mai este plin de pofta de viata!

    VirtualKid 14 iunie 2010 8:02 PM Răspunde
  • E trist cand crezi ca in viata nu te-ai ales cu nimic.
    Ppana la urma ma gandesc ca nu suntem intr-un concurs in care acumulam…
    E foarte complicat sa te pui in locul unei persoane cand nu stii ce anume o face de fapt sa gandesca asa in acel moment. Sunt sigura ca a avut si bucurii dar probabil mult mai putine decat momente triste.
    Anemari indiferent cum va evolua viata ta tu vei spune ca ai schimbat in bine viata unui copil si te-ai bucurat pentru fericirea de a trai… eu asa cred

    CristinaC 15 iunie 2010 1:25 PM Răspunde
    • CristinaC, asta daca voi fi la inaltimea provocarii, ca sa repet cuvintele unui amic, medic. El imi spunea ca disperarea asta de a-l cauta pe Emi pe toate partile si la toti medicii vine din faptul ca sunt speriata ca nu ma ridic la inaltimea provocarii la care ma supune viata.
      Nu pot sa-l contrazic, se poate sa fie adevarat.
      Cat priveste cu ce-o sa ma aleg eu… Imi pun mereu tinte sus, foarte sus, unele peste puterile mele, si nu stiu sa fac pace cu mine. Poate ca macar la senectute voi fi capabila de asta.

      anemari 16 iunie 2010 3:13 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title