Sunt al treilea copil dintr-o familie cu patru copii. M-am născut în 1971 și am luat ființă neplanificată și nesolicitată (ar fi prea dureros să afirm nedorită).
Părinții mei erau săraci, extrem de săraci. Aveau deja doi copii acasă, locuiau în condiții improprii și nu se arăta nimic bun în orizontul lor. Am apărut nechemată, aveam să aflu la 14 ani de la bunica paternă, și mama a fost la o femeie care a ajutat-o să scape de sarcina nedorită. Și totuși, prin luna a șasea am început să mișc spre groaza alor mei.
La nașterea mea, mama a suferit un șoc și și-a piedut părul. Din părul ei negru ca abanosul a dispărut, pentru totdeauna, o bună bucată făcându-i fruntea mai înaltă decât era necesar. La înțelegere tacită cu medicul, după ce s-au verificat membre și organe, s-a decis să fiu declarată vie. Mama era asistentă medicală și uneori solidaritatea de breaslă funcționa. Medicul cu care a născut a întrebat-o doar câți copii mai are acasă. Răspunsul și starea de spirit a mamei au fost, probabil, suficiente pentru ca un medic să fie dispus să riște.
Pentru mult timp pe mama a măcinat-o vinovăția că s-ar putea să mă fi tarat. Nu putea mărturisi nimănui ce s-a întâmplat cu mine în timpul sarcinii și pentru că păream sănătoasă, ani de-a rândul s-a convins că mi-a fost afectat creierul. Și cum primii mei doi ani de școală au fost un coșmar, mama și-a confirmat singură temerile. De aceea, ai mei au fost extrem de permisivi, răbdători și îngăduitori cu mine (spre deosebire de felul în care se purtau cu frații mei mai mari).
Al treilea copil din patru e o poziție ingrată într-o familie. Nu ești nici primul și nici ultimul, nu ești nicicum și trebuie să te lupți pentru a fi remarcat. Din cauza asta m-am simțit mereu straniu, cumva neintegrată. La 14 ani, în plină furtună hormonală, bântuită de toate întrebările primordiale (cine sunt? de ce sunt? unde merg?) bunica paternă, după o ceartă zdravănă, îmi trântește povestea cu avortul nereușit al mamei și lovește din plin. Universul meu se darâmă dar între mine și mama se ridică pentru totdeauna un zid. Eu nu am avut curaj să o intreb (pentru că mă temeam de răspuns) iar ea nu a avut curajul să-mi spună povestea ei.
Asta ne-a împiedicat mereu să fim prietene. Am împărțit multe momente cu mama dar cât a trăit ea nu am putut să o iert pentru că a vrut să mă avorteze dar mai ales pentru că nu am aflat despre asta de la ea.
După mine, mama a avut un avort reușit. Ar fi trebuit să mai am un frate, cu aproape un an mai mic decât mine. Mama a avortat acasă, singură, ceilalți membri ai familiei părăsind domiciliul pentru a nu fi declarați complici. Pe mama a asistat-o, pe tot parcursul hemoragiei, o fetiță de doi ani care îi aducea câte un pumnuț de vată. Era sora mea mai mare. Cumva am aflat despre asta, așa cum am aflat că nici acest copil nu era așteptat.
La doi ani după această întâmplare, ai mei au decis că mai vor un copil. Considerau că dacă au deja un băiat și două fete, ar fi binevenit în familie încă un băiat. Sarcina a fost mult așteptată și monitorizată. Așa a venit pe lume sora mea cea mică, cel mai bun, cuminte și adorabil copil de pe pământ. Am iubti-o cu toții din prima clipă și fiecare dintre noi, frații ei mai mari, aveam sarcini precise (cine o spală, cine o piaptănă, cine face lecții cu ea..)
Îndată ce și-a făcut norma, a născut patru copii, mama avut dreptul să solcite în mod legal avortul. Când s-a dat decretul cu 5 copii în loc de 4, mama a respirat ușurată pentru că avea deja 45 de ani și nu se mai simțea vizată.
Noi toți cei patru copii am fost niște copii iubiți. M-am simițit mereu iubită de părinți, chiar dacă nu favorită. Mama umbla cu noi, precum capra cu patru iezi, peste tot, prin parcuri, la film…. Era mândră de noi!
Eu am crescut cu sentimentul că mama mea poate orice. Era cumva molipsitoare determinarea ei de a învinge, credința ei nestrămutată că e loc pe pământ pentru toată lumea, că binele învinge până la urmă, iar cine a greșit mai primește o șansă.
Mama a murit tânără, înainte de a împlini 50 de ani, fără ca eu să-i fi spus vreodată ca o iubesc, că sunt mândră de ea dar mai ales fără să-i pot cere iertare pentru aroganța de a judeca ceva ce nu înțelegeam.
Mama ar fi vrut să poată decide ce se întâmplă cu uterul ei, să aibă acces la metode de contracepție, să-și aducă pruncii pe lume în momente de fericire și nu de deznădejde. Mama ar fi vrut să-și poată hrăni copiii, să nu mai numere perișoarele în ciorbă, să le poată oferi un cămin potrivit, să le fie cald și să fie în siguranță.
Mama și-ar fi dorit ca nicio femeie să nu fie vreodată folosită precum vitele pentru prăsilă și toți copiii să vină pe lume doriți și iubiți.
Pentru mama și pentru toată generația ei de femei am purtat ieri negru. #blackprotest #CzarnyProtest
Sunt impotriva avortului,am trecut prin asta fiindca exact cum ati spus erau clipe de deznadejde,o parte din mine a murit atunci,am ramas cu un gol pe care nici copilul venit pe urma si nici ceilalti dou nu l-au putut umple.Mereu cand sunt intrebata daca am fata sau diar baieti ma intreb cum ar fi aratat fetita mea fiundca desi nu stiu ce era simt ca ar fi fost fetita.Sunt pentru contraceptie,sunt atatea metode descoperite de ce trebuie sa omoram si sa ne mutilam sufletele?Stiu ca sunt cazuri cand poate avortul e o solutie dar il urasc,nu vreau sa treaca nimeni prin asta dar vreau sa fie o alegere si nu o obligatie arunci cand o femeie decide asta.
Deci pentru ca tu ai facut avort si te simti vinovata inseamna ca nici o femeie nu trebuie sa mai poate face avort ca regreti tu decizia luata…
Gigi, Nadia vorbește despre ce înseamnă avortul și ne spune că nimeni nu ar trebui să treacă prin asta. În niciun caz nu ne spune ce să facem. Ne vorbește despre experiența ei traumatizantă și despre nevoia de educație pentru contracepție. Avortul nu este o măsură de contracepție. Este o decizie extremă ce ține de decizia personală în circumstanțe deosebite.
Avortul este traumatizant pentru toate femeile. Femeile care trec prin aceasta experienta raman marcate de o tristete profunda pe tot restul vietii. La majoritatea se instaleaza depresia.
Cunosc o doamna care se afla acum la apusul vietii (are 95 de ani) si care in fiecare zi spune ca cea mai mare durere o simte cand se gandeste la cele 2 avorturi pe care le-a facut in tinerete. Spune ca nimic nu regreta din viata ei, decat cele 2 avorturi.
Este senila deja, dar cand o apuca remuscarile legate de avorturi vorbeste lucid.
Mai cunosc alta doamna care are cativa copii nascuti si vreo 20 de copii nenascuti. Acum e batrana si sufera de depresie severa.
Am ramas insarcinata fara sa vreau, eram tanara, prostuta si apoi si vremurile erau de asa natura. Sfatuita de fetele din camin ( ca la parinti mi-a fost frica sa merg sa le spun) am facut ceva injectie care ar fi trebuit sa ma ajute sa rezolv problema. Asa se intamplase cu toate cele care o mai facusera. Desi eram doar o slabanoaga, nu stiu cum se face dar vietatea din mine a refuzat sa plece… si uite-asa am devenim mama la 20 de ani. Din fericire copilul a fost ok si e azi ditamai barbatul… sunt mandra de el si ma bucur nespus ca il am. Din pacate a ramas singur, se liberalizase avortul in 1990 cand am descoperit ca eram insarcinata. Am rezolvat problema rapid si fara mari mustrari de constiinta. Au venit mai tarziu, multe au fost datile in care socoteam cati ani ar fi avut… de multe ori m-am intrebat cu se „imparte” iubirea intre doi copii… Ca si Nadia simt ca ar fi fost fetita… fetita pe care nu am mai avut-o niciodata. Spre deosebire de mama ta eu i-am spus fiului meu cum a venit pe lume, ca nu l-am vrut dar ca l-am iubit din prima clipa in care l-am tinut in brate. Cred ca solutia e contraceptia dar nu sunt impotriva avortului. Desi ar fi bine sa ramana doar o rezolvare extrema. Nu am stiut de ziua in negru dar ma imbrac oricand in negru ca semn de doliu pentru toate femeile care au murit in vremurile comunismului incercand sa scape de copii nedoriti. Si nu le-a iesit. Nu meritau asta.