Școala = bucurie și coșmar.

Emi, piticul meu de aproape șase ani, este în extaz pentru că va merge la școală. Asta înseamnă pentru el că este băiat mare, că o să aibă ghiozdan, că nu mai trebuie să doarmă după-amiaza, așa ca la grădiniță, …și cine știe câte alte lucruri mai înseamnă în căpșorul ăla inventiv.

De săptămâni întregi Emi ne întreabă dojenitor ”m-ați înscris la școală? ”, în timp ce noi, adica tati și cu mine, ne dăm ochii peste cap epuizați de planuri fără acoperire.

După ce am făcut pace cu ideea că puiul va parcurge anul pregătitor în școală și nu în grădiniță, după ce am renunțat la ideea de a ne lupta cu sistemul, cu legea…cu universul, am trecut în revistă opțiunile.  Adicătelea, dacă nu ai o pilă la directorul școlii vizate și nici suficienți bani pentru o școală privată, se cheamă că nu ai nici planuri sau dacă le ai sunt fără acoperire.

Sunt o mămică preocupată de soarta puiului meu, de educația lui, de sănătatea lui fizică cât și psihică, dar cu toate acestea am ajuns să-l las în voia sorții.

Emi va merge la școala de cartier la care suntem arondați, la o învățătoare care urmează a fi desemnată de către conducerea școlii, după ce etapa de înscriere se va fi încheiat. Nu știm dacă învățătoarea va fi titulară sau suplinitoare, dacă va fi tânără sau în prag de pensionare, dacă sala de curs desemnată clasei pregătitoare va fi dotată la timp (conform prevederilor legale), dacă toaletele vor fi ajustate sau nu pentru pitici (așa cum i s-a promis domnului director), dacă …

Știm însă că-l iubim pe Emi, că va merge în continuare la școala de pian, că va continua cursurile de înot, că vom avea o bonă și nu-l vom înscrie la ”afterschool”, că vom avea grijă să se joace cât se poate de mult, îi vom încuraja lecturile dar și prieteniile, că vom fi alături de el orice s-ar întâmpla.

Încerc să nu-i transfer angoasele mele legate de instituția școală, să-i las bucuria întreagă, să mă încred în destinul lui repetând neobosită ”va fi bine!”.