fbpx
„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Gesturi mărunte

de

gesturi

Era micuţă, tipul acela de franţuzoaică minionă şi cu oase mici, era fragilă, mereu grijulie cu persoana ei, atentă la tot ce ar putea să o rănească;  îşi măsura pasul, vorba, mâncarea….tot. Cred că era prea grijulie pentru gustul meu, prea măsurată pentru temperamentul meu vulcanic..

 Ne-am cunoscut în 2000 la un curs de calculatoare. Pe mine mă mâna dorinţa de a ieşi din învăţământ, iar ea era proaspat absolventă de ASE în căutarea unei slujbe care să nu o solicite prea mult. Ne-am nimerit colege de computer şi aşa am rămas pentru o lună. Apoi ne-am mai sunat, m-a vizitat ea odată acasă……şi cam atât. Suferea de inimă. Avusese, când era mică, o operaţie pe cord şi urma acum, matură, să mai aibă una. Aşa se explică faptul că făcea totul cu măsură.

 De Crăciun, în 2000, i-am trimis o felicitare. Internetul nu ne sucise încă minţile şi telefoanele mobile le foloseam doar pentru chestiuni de serviciu. Deşi locuiam amândouă în Bucureşti, am decis că e mai personal, mai sincer şi mai onest să trimit o felicitare.

 Felicitarea i-a ajuns cu bine şi aveam să aflu mai tarziu că s-a bucurat foarte mult. Un gest mărunt, într-un moment de melancolie…

 În februarie anul următor m-a sunat într-o seara şi avea o voce misterioasă. M-a smuls din braţele iubitului meu şi eram  grabită să mă întorc la el. Am vorbit scurt şi de complezenţă. La câteva zile după asta, a intrat în operaţia de cord şi nu s-a mai trezit.

 Am văzut-o pentru ultima oară la înmormantarea ei.

 Nu ştiu câte gesturi mărunte mi-au scăpat, câte dintre omisiunile mele au adus tristeţe sau durere.

 După 8 ani, mă mai doare încă momentul meu de egoism.

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Ne spunem, la fiecare moment mai greu, ca vom schimba ceva. Apoi obstacolul trece, si uitam, si mergem inainte. E, poate, omeneste sa nu te gandesti la rau, la boala, la moarte. Doar cand se intampla nedorit de aproape de tine, la un telefon nedat distanta, te cutremuri. Si iti spui ca nu vei mai lasa sa fie vreodata „prea tarziu”.

    Anda 24 noiembrie 2009 9:21 PM Răspunde
    • Anda, de aceea am scris acest post. Mi-am adus aminte de toate scrisorile ratacite prin sertare si niciodata trimise, de toate telefoanele amanate….As vrea sa pot reparat tot.

      anemari 25 noiembrie 2009 12:27 PM Răspunde
      • Pisica, important este ca nu le-am uitat si inca ne pasa.

        anemari 25 noiembrie 2009 12:29 PM Răspunde
  • anemari imi vine sa plang. de fapt nu imi vine. uite ca plang si mai si recunosc. 🙁
    mi-am amintit de prietena mea din giurgiu. se intampla ca ea era intotdeauna cea care ma suna, ma chema, ma scotea din preocuparile mele multiple si, de fapt, neinsemnate. uitam sa vad sufletul care era mereu langa mine. se numea adela.
    de fiecare data cand vorbeam (a fost singurul om care imi spunea „piticule” si aducea deodata si soarele) cu orele la telefon, despre tot si orice, despre nimic si niciodata despre viata ei cea plina de griji, imi promiteam ca o voi suna eu tura cealalta. adela a murit in 13 februarie 2008. la un an, am intrat pentru prima oara pe blogul tango…
    si n-o sa-mi iert niciodata ca nu mai am pe cine sa sun… pe Ea.
    da, hotarat lucru, sunt repetenta la lectia aceasta a vietii.

    pisica 24 noiembrie 2009 10:40 PM Răspunde
  • Ane, din pacate si mie im ieste cunoscut paragraful asta de viata. Am ratat si se-ntampla sa ratez oameni deosebiti din pretinse motive, oribile, daca ma gandesc bine, punandu-le in balanta cu moartea si viata: job, coafor, scoala, lene..Si lista nu-i scurta, deloc!
    Momentul de egoism, cum il numesti tu, a fost doar o clipa in care ai vrut sa fii si tu cu tine si cu cine iubeai in clipa aia, dar sper sa nu te obsedeze peste masura. Ma gandesc mereu, dar poate e doar in capul meu chestia asta, pentru a ma simti mai linistita, ca cei care se duc dintre noi si care au tinut la noi, nu vor sa ne ”vada” tristi nici dupa ce au plecat.
    In alta ordine de idei, tinand mai de cotidian si ”terre a terre”, ca sa nu ne-apuce plansul de tot:
    Ce face Emi? Ii place la gradinita?

    Una 26 noiembrie 2009 1:40 AM Răspunde
    • Una, imi iert greu ca sunt atat de pamanteana. Duc cu mine doruri si regrete mii. Asta ma tine umana, cred eu.

      Altfel, Emi aduce cu el cuvinte noi in fiecare zi, canta prin casa „O my darling” , dar doar versul asta il stie, in asteptarea lui Caciun sau Mosu. Mai zice ca tati Van (Razvan) e prietenul lui, ca pe mami o cheama „iubirea mea” si mami nu e prietena lui pentru ca ea are prietenii ei la vici.

      anemari 26 noiembrie 2009 3:45 PM Răspunde
  • Buna Ane,
    Postul tau a venit ca o manusa sufletelului meu care nu stia cum sa ia legatura cu tine. Ne cunoastem de la Fiscont(Ecovis) , colega de birou a Irinei. Acum sigur ti-ai adus aminte. Si eu regret ca poate n-am incercat mai mult sa-ti scriu caci toate mailurile pe care ti le-am trimis s-au intors ca un bumerang inapoi la mine cu apelativul „mailor damon”.
    Zilele trecute Irina mi-a trimis acest minunat link cu blogul tau si citindu-l printre picaturi de timp, azi m-ai „impins de la spate” ca sa fac pasul si sa nu regret ca nu am incercat si asa.
    As vrea nespus de mult sa mai stam de vorba si sa te pun la curent cu tot ce mi s-a mai intamplat.
    Ultima noastra discutie a fost pe holurile ecovisului cand tu plecai (o data cu IRI) si eu plecam in pauza bine meritata alaturi de bebe.
    Te pup cu dor,
    Oana

    Oana Rada 26 noiembrie 2009 4:10 PM Răspunde
    • Oana, nu trebuia sa-mi spui de unde ne stim. Stiu cine esti.

      Am vorbit noi mai multe, cand aplicam eu ptr imprumut bancar sa-mi cumpar apartament si voi lucrati intr-un subsol intr-o cladire din centru unde vedeati doar picioare si niciodata nu stiati daca ploua sau e soare.

      Stiu ca am povestit si despre tragedia cumnatului meu, a carui viata a fost distrusa la 19 de ani de o mana ucigasa care a transformat un tanar sportiv intr-o leguma.

      Draga mea, ma bucur mult ca m-ai gasit. Eu am din 2000 aceeasi adresa de email pe yahoo anemari28@yahoo.com

      anemari 26 noiembrie 2009 5:44 PM Răspunde
    • Oana, acum am realizat. Irina ma citeste? Wow! Ce mai face Irina? Cred ca are fetita mare acum.

      Irina, daca citesti, te rog sa-mi scrii. Cu dor, Ane

      anemari 26 noiembrie 2009 5:47 PM Răspunde

Dă-i un răspuns lui Anda Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title