Nu sunt jurnalist si nici scriitor. Şi totuşi mă expun şi-mi expun viaţa şi gândurile pe blog. Nu este o meserie în sine ci mai degrabă un hobby, o exchibiţie asumată a ceea ce sunt, mă frământă şi mă încântă. Cu limitele de rigoare, evident.
Fără să calculez apriorii, m-am expus oprobiului public pentru neputinţele mele, pentru tristeţile, planurile şi emoţiile mele. Nu ştiu să scriu decât despre ceea ce ştiu şi ceea ce ştiu este viaţa mea. O povestesc pe blog cu nuanţe, din pudoare şi precauţie.
Dar asta mă expune. Mă întâlnesc cu o vecină pe care nu am văzut-o de mult şi-mi spune că ea este la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea pentru că-mi citeşte blogul. O cunoştinţă ţâţâie a dezaprobare pentru că m-am plâns că Emi nu are bunici la ţară. Nici copilul ei nu are şi nici ea nu a avut în copilărie şi nu se mai vaită atâta. O prietenă dragă, aflată în cealaltă parte a ţării, mă sună foarte foarte rar pentru că ea se simte în permanent contact cu mine citindu-mi blogul. Pe blog nu-mi scrie din timiditate, iar pe email din lipsă de timp. Oameni pe care nu i-am văzut decât de două ori în viaţa mea cred că au înţeles cine sunt şi cum sunt pentru că-mi citesc blogul. Naşul meu de cununie spune că persoana care scrie pe blog este cu totul diferită de ceea pe care o cunoaşte el, e mai sensibilă şi introspectă.
Sunt şi aşa, dar şi altfel.
Vorbea Simona despre cum devine imposibil să mai critici pe cineva pentru că ajungi să-i cunoşti, să fii amic cu toţi. De aceea, blogăriţa nu poate să scrie despre vecinii ei care fac grătar în parcare, lângă pubela de gunoi, în fiecare seară, şi-i taie roţile de la maşină pentru că îndrăzneşte să solicite respectarea legii. De aceea, nu poate scrie despre prieteni abuzatori, despre rude care dezamăgesc, despre furt şi minciună, despre egoism, despre gânduri sinucigaşe. Totul se judecă şi se condamnă!
Am auzit-o pe Alice oftând de câteva ori pentru că cititorii ei nu fac diferenţa între cărţile ei şi viaţa ei, venind la întâlnire cu întrebări despre soarta personajelor din poveste. Am văzut eu cu ochii mei priviri dezamăgite la aflarea veştii că personajele cu pricina nu există în realitate.
Eu nu pot să spun decât că poveştile mele sunt adevărate, sunt poveşti de blogăriţă, cu fapte reale. Filoloaga din mine le nuanţează, le dă o notă dramatică atunci când simte nevoia sau o notă jucăuşă, glumeaţă, când intenţia este să amuze. Femeia din mine îşi păstrează cu zgârcenie intimiţăţile, şoţia îşi protejează din condei căminul, mama şi fiica îşi dozează tristeţile.
Cu obligaţia de a posta ceva nou la fiecare 5 zile, între nevoia de a scrie deschis despre viaţa mea şi de a-i proteja pe ceilalţi, dar şi pe mine de reacţiile celorlalţi, cu presiunea de a capta atenţia şi a strânge cât mai multe postări, vin în faţa voastră şi vă rog să mă citiţi.
Dacă mă certaţi sau mă judecaţi, dacă mă compătimiţi sau urâţi, îmi asum. Sunt riscurile meseriei de blogăriţă.
Inteleg foarte bine ce spui, Anemari. In legatura cu oamenii care cred ca te cunoasc foarte bine doar pentru ca, anonim, iti citesc blogul, in legatura cu lucrurile care te supara sau te apasa fara sa mai poti scrie despre ele. Si eu scriu inspirat din „mine”, in general. Dar adaug replici care nu s-au rostit sau chiar sentimente care n-au reusit sa se contureze. Si cateva povesti. Si imi place sa le spun la persoana intai, sunt mai reale si mai patrunzatoare asa. Am fost insa surprinsa, nu o data, de cat de subtire e granita pe care unii de la care asteptam mai mult o vad intre realitate si imaginatie. Mi se spune din cand in cand, conspirativ: ti-am citit blogul! Dar, vorba ta, am ajuns sa imi asum (toate) riscurile.
Anda, ma deranjeaza etichetarile cu sau fara blog. Ma derajeaza prietenii care te gasesc catranit pe blog si te imbie la confesiuni pentru ca sa te judece mai apoi.
Am obosit sa aud „Da de ce? Dar cum? Dar cand” in loc de un simplu „inteleg” sau „pot sa te ajut cu ceva?”
Am ramas cu sechele de la ultima intalnire intre prietene cand am izbucnit in plans, de prea multa apasare, si „auditorul” m-a judecat si condamnat pe loc. Evident, nu a lipsit sentinta „ar trebui sa faci asa…”
Mare dreptate ai. Acum ceva vreme mi-am facut un blog „secret”, adica necunoscut de cei din viata mea reala, in care sa pot sa ma plang de tot ce am eu chef si sa-mi descriu apropiatii asa cum ii vad eu, nu cum ar vrea ei sa-i vad. Dar tu iti folosesti numele real, o sa se gaseasca mereu cineva din viata ta care sa caute nod in papura. Dar, pentru fiecare astfel de persoana, sunt cel putin o suta care admira ce scrii si ce faci.
Catintherain, in principiu nu am nimic de ascuns. Insa acum imi dau seama la ce presiune sunt supuse persoanele publice.
Nici nu-mi pot imagina sa traiesc o zi din viata lui Alice sau a Simonei, care trebuie sa scrie curat, sa scrie magnific si inspirat dar netezind condeiul de asperitati pentru a nu se trezi hulite din toate colturile pamantului.
Eu primesc, in general, foarte putine mesaje injurioase, pe care le cenzurez pentru ca mi se pare indecent sa le dau drumul pe pagina de blog. Desi stiu ca sunt nedrepte, tot ma deranjeaza.
Anemari eu cred ca tu scrii pentru tine si noi avem marele avantaj sa ne bucuram de eleganta si franchetea slovei tale. De judecat nu e bine sa judecam in general … cine ar avea de judecat pe cineva care ne face o bucurie cidindu-i gandurile?
Scrie si te vom citi!
CristinaC, sunt onorata ca ma citesti. Ma bucur ca esti aici. 🙂
Anemari , eu te citesc mereu si ma bucur ca pot face asta . Scrie in continuare si pune mai putin la inima rautatea oamenilor .
Marina, nu stiu daca e rautate. Cred ca este mai degraba superficialitate. Oamenii nu mai au nici timp si nici disponibilitatea sa te asculte cu adevarat, sa te cunoasca.
Multumesc pentru ca citesti blogul Tango!
Ane, tu stii ca eu citesc tot ce scrii aici, pe blog. Si, desi nu ma obliga nimeni, intru in fiecare zi in aceasta casa a ta (fie ca te suprei sau nu) si iti las un semn (fie ca iti place sau nu) tocmai ca sa vezi cat de mult te apreciez. Chiar daca nu te-am vazut niciodata pot sa spun ca n-am cunoscut un OM mai generos si mai sincer decat tine. Mi-au placut in egala masura scrierile despre reusitele tale dar si momentele cand iti recunosteai neputintele si slabiciunile. In speranta ca ne vom cunoaste dincolo de acest monitor, astept alte si alte postari care sa -mi faca zilele mai pline si viata mai usor de inteles.
Camellia, intr-o zi fericita pentru mine (am scos certificatul de nastere al lui Emi), intr-una trista pentru cei ce o iubesc pe Madalina Manole, iti trimit ganduri luminoase.