„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Unde sunt bunicii de altădată ?

de

Toată copilăria mi-am petrecut-o pe asfaltul încins din spatele blocului, în cartierul meu, Rahova, cu cheia de gât. Visam cu ochii deschişi cum ar fi să am bunici la ţară, aşa cum aveau vecinii mei, şi mă întrebam  cam cum ar trebui să arate ţara aia…

 bunicii de altadataNu am avut ţară, dar am avut-o pe bunica. Mama-Geta era prea tânără pentru o bunică, aşa că nu i-am spus niciodată bunica, ci am strigat-o pe nume, ca pe o a doua mamă. Mama Geta nu obosea niciodată, era gata să prăjească cartofi la 12 noaptea, chiar dacă a doua zi urma să se trezească la 5 ca sa plece la serviciu,  putea să  stea trează toată noaptea să vegheze febre sau gălci, să spună poveşti, să calce rufe, să oblojească rănile trupului sau ale sufletului. Şi mai făcea Mama Geta ceva, ghicea în cafea şi dădea pasenţe ca să vedem dacă cel de ghindă sau de verde ne mai iubeşte sau nu.

 Am crescut cu ideea că bunicii pot orice, că au mereu tot timpul din lume, că  singura lor treabă este să te iubească şi să te răsfeţe. Regulile le făceau părinţii. Bunica le încălca.

 Astăzi sunt mamă. Sunt prea săracă ca să plătesc o nany, iar grădiniţele de masă se închid la 1 iulie. Am în faţa mea 2 luni de coşmar în care aş vrea să-i ofer fiului meu o fărâmă de vacanţă la bunici.

 Tatăl meu nu e deloc dispus să joace rolul bunicului mai mult de 2 ore pe săptămână, şi atunci doar dacă e musai. Părinţii soţului meu l-au văzut pe Emi de două ori în nouă luni, exact de câte ori ne-am dus noi în vizită. Nu ştiu că a fost ziua lui, nu ştiu că i-am tăiat moţul, că a fost bolnav…

 Nu pot judeca nişte oameni în vârstă pentru că au gol în inima lor şi nu-l iubesc pe Emi. Şi totuşi plâng de-o săptămână de dor de bunica şi de tristeţe pentru buncii absenţi din viaţa lui Emi…

 M-am gândit că mi se întâmplă mie pentru că Emi este adoptat. Dar o doamnă îmi povestea în parc că locuieşte cu mama ei,  dar aceasta refuză să stea măcar cinci minute cu cel mic. Din acest motiv,  mămica nu mai lucra de 3 ani, de când se născuse puiuţul. Doamna de la bancă, care se ocupă de conturie organizaţiei la care lucrez, îmi spunea că mama ei a somat-o să facă ceva cu cea mică pentru  că ea nu mai poate să o ţină, că vrea să-şi vadă de viaţa ei. Nu contest că o doamnă la 60-70 de ani nu mai are o viaţă de care vrea să se îngrijească, dar mă înteb: ce poate fi mai important în viaţa acelei  femei  decât să fie bunică?

Pare că buncii sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să se dedice nepoţilor, că a dispărut răbdarea din lume, că bunicii români s-au occidentalizat şi în curând îi vom vizita cu programare. 🙁

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Da, e adevarat ca din ce in ce mai putini bunici au rabdarea sau puterea de a sta cu nepotii. Eu sunt fericita, copiii mei au doua perechi de bunici care ii adora si care abia asteapta sa stea cu ei… Din pacate, stam la mii de km departare si se vad doar in vacante.
    Trebuie sa marturisesc ca fac o adevarata echilibristica sa „aloc” in mod echitabil timpul pe care il petrec cu fiecare dintre bunici pentru ca ambele perechi ii revendica si „masoara” timpul pe care il petrec impreuna. Nu ma plang, asta sa fie toata problema, insa uneori este atat de dificil sa impaci pe toata lumea ca imi vine sa-i iau si sa plecam inapoi „acasa” :))
    Iti doresc sa gasesti o solutie cat mai buna pentru Emi si sa creasca mare, sanatos si iubit!

    BB 17 iunie 2010 2:45 PM Răspunde
    • BB, e o problema sa echilibrezi balanta ca sa nu se supere nimeni. In final, din tot efortul tau castiga cei mici care se simt iubiti de ambele perechi de bunici.

      Eu nu reusesc sa il invat pe Emi ce inseamna „mamaie”. Tatalui meu ii spune „tataie Titi” si a inteles conceptul. Dar pentru ca mama nu mai traieste de mult iar pe soacra mea nu o vede deloc, nu stie ce inseamna „mamaie”. 🙁

      anemari 18 iunie 2010 2:32 AM Răspunde
  • Ane, iti inteleg amaraciunea .Stii care este problema? Daca tu il aveai pe EMI acum zece ani , cand bunicii erau mai in putere ,cred ca le-ar fi facut placere sa aiba grija de el. Dar, cu fiecare an care trece peste ei, isi pierd puterea si rabdarea.Si cum un copil inseamna si responsabilitate ,si cum noi, parintii suntem tot mai pretentiosi, bietii bunici nu se mai simt in stare sa tina pasul cu nepotii lor. Am apelat si eu la parintii mei cand copiii erau mici dar cateodata simteam ca le duceam o ”povara”. Si noi tot patru frati am fost , am dus-o greu , a fost greu mai ales pentru parinti si odata scapati de grija noastra cred ca isi doresc o perioada de liniste – care nu se stie cat de lunga sau scurta o sa fie …

    camellia 17 iunie 2010 6:47 PM Răspunde
    • Camellia, acum 10 ani bunicii ar fi fost puternic angrenati in campul muncii, deci nu ar fi avut timp. 🙂 Desi, cand traia, mama mergea dimineata la nepotelul meu, care acum are 20 de ani, si dupa-amiaza la serviciu.

      Nu judec. Jur! Tata nu a avut de-a face cu noi, copiii, pana pe la 14-15 ani, cand am devenit interesanti si avea ce sa discute cu noi. Nu poate sa devina o alta persoana ca bunic. Iar ca bunic, a esuat cu toti ceilalti nepoti, fiind distant, asa ca nu e o surpriza relatia lui cu Emi.

      E trist ca nu avem bunici implicati, dar nu e o tragedie.

      Cu ceilalti bunici, paterni, care nici macar nu vor sa stie ca Emi exista, alta e povestea.

      Evident ca nu poti sa obligi pe nimeni sa iubeasca un copil.

      Soacra mea aduna toate pisicile betege de pe strada si le ingrijeste. La fel face si cu cainii. Are la bloc o haita de caini pe care ii ingrijeste si hraneste. Merge si la farmacie pentru ei.

      Dar asa cum scriam, nu e vorba doar despre bunicii lui Emi (care au 65 de ani si sunt in putere), ci despre bunicii despre care tot aud in jurul meu in ultima vreme ca nu au timp,ca nu vor, ca nu le trebuie…

      Ce fel de bunici vom ajunge noi, Camellia? Eu, dupa orele de munca, iau copilul de mana si il duc in parc. Nu avem spatii verzi in cartier, nici locuri de joaca, asa ca trebuie sa facem o mica excursie pana in Parcul Carol sau Tineretului. Emi stie toate jucariile de acolo si se bucura mult. Apoi venim acasa si urmeaza: dusul, masa, spalatul pe dinti, povestea, ingerasul, leganatul si somnul. Toate astea le facem impreuna, eu si sotul.

      Dupa ce adoarme el, eu ma apuc de invatat ptr ca trebuie sa-mi termin doctoratul anul asta.

      Noaptea gatesc, noaptea calc, noaptea pun si masina de spalat. Vreau ca in timpul zilei, dupa orele de munca, sa imi petrec timpul cu Emi, sa nu-l privez de mine.

      Cand eram eu mica ma jucam doar in spatele blocului. In parc mergeam doar odata pe luna. LA film sau muzee tot asa. Si atunci doar cu mama, rareori mergeam cu ambii parinti.

      Cat de epuizati vom ajunge noi, daca vom ajunge, bunici?

      anemari 18 iunie 2010 2:25 AM Răspunde
  • Si eu am o bunica pe care o ador si fara de care nu pot sa traiesc…la propriu, pentru ca banii de chirie de fiecare luna de la ea vin…salariul meu nenorocit nefiind suficient ca sa traiesc decent! Da’ asta e alta poveste!
    De cate ori citesc „La Medeleni” plang cand moare mos Gheorghe…pentru mine el e intruchiparea tuturor bunicilor de pe pamant!
    Si pe mine m-au crescut bunicii……si eu ascultam cu uimire colegi sau prieteni povestind cum isi vad bunicii numai de sarbatori sau daca-i musai…….
    De neinteles pentru mine care am primit de la ei si luna de pe cer…..
    Imi pare rau pentru tine si pentru puiul tau……da’ niciodata nu se stie de unde apare o bunica….si spun asta pentru ca la toate pacientele mele mele varsnice le spun „buni draga”…si ma bucur mult sa vad ca ochii lor se lumineaza ca cineva le face bunici…..

    irina 17 iunie 2010 7:06 PM Răspunde
    • Irina, bunica ta seamana cu Mama-Geta. In 2006, inainte de a muri, desi f slabita si bolnava, se ruga sa fac un copil ca sa mi-l ingrijeasca ea. 🙂

      anemari 18 iunie 2010 2:27 AM Răspunde
  • Ane draga… imi vine sa ma fac bunica la Emi al tau!

    Si eu am suferiut ca nu am avut bunici la tara. Singura bunica care era in viata cand eu voiam bunici la tara locuia cu noi si nu mai avea” la tara” !
    Dorinta „la tara” s-a rezolvat pentru mine caci mama care crescuse la orfelinat avea o prietena buna langa Timisoara la tara… si m-am dus acolo cativa ani la rand in vara.
    Eu ii multumec lui Dumneazeu ca mi-am crescut baietii cu bunici care ar fi venit si la 3 noaptea daca ii chemam sa stea cu ei. Viata lor nici nu mai exista parca cand era vorba de nepotii lor. Din cei patru bunici mai sunt doar cele doua bunicute pe care baietii mei le rasfata cum pot mai bine si sunt consienti ca bunicii lor au fost un dar de la Dumnezeu.
    Imi doresc mult sa pot sa fac si eu ce au facut ai nostrii pentru nepoti!

    CristinaC 17 iunie 2010 11:34 PM Răspunde
    • CristinaC, o sa gasim si noi prieteni cu „tara”, cu siguranta. Si acum s-a inventat ferma animalelor, in Pantelimon, asa ca Emi o sa viziteze „tara” ca pe un muzeu. Nu e primul si nici ultimul copil in situatia asta.

      Nu-mi doresc bunici, ca a mea, care sa se mute cu mine ca sa-mi ingrijeasca copilul, nici bunici unde sa-mi las copilul cu saptamanile, dar mi-as dori bunici prezenti activ, nu doar in poze, in viata lui Emi.

      Inteleg ca nu mi se intampla doar mie, ca e un trend national. Povestile pe care le aud in parc ma ajuta sa inteleg ca nu e nimic in neregula cu noi, doar ca asa s-a transformat societatea, ca bunicii ajung epuizati la pensie, unii, si nu mai vor sa faca nimic. Tatal meu nu merge nicaieri mai departe de 2 statii de tramvai de casa. Mersul la medic odata pe luna e o adevarata excursie, se pregateste cu o zi inainte ptr ea. Si nu e batran, are 65 de ani.

      anemari 18 iunie 2010 2:38 AM Răspunde
  • Buna Ane!

    Pentru ca sunt o bunica pentru care dorul de nepoti si de copii este cea mai mare apasare nu pot sa nu comentez cele scrise de tine. Nu cred ca bunicii sunt mai distanti astazi fata de vremea copilariei voastre sau a copilariei noastre. Sau cele putin eu nu traiesc printre bunici de acest fel. Colegele mele care sunt bunici si sunt persoane actve se vaita tot timpul ca timpul petrecut cu nepotii este mult prea scurt si ca abia asteapta pensionarea ca sa le dedice tot timpul lor. Despre mine ca sa mai spun! Singura mea bucurie este sa ii aud la telefon sau sa-i vad pe camera web si daca trece o zi fara ca astea sa se intample sunt trista si nimic nu-mi convine. Dupa parerea mea bunicii isi iubesc mai mult nepotii decat copiii. Eu am avut copiii f. devreme cand si eu la randul meu eram un copil mai mare. Nu spun ca nu i-am iubit dar in fata nepotilor ma topesc cu totul!
    Si pentru ca Emi are si o strabunica care tot timpul se intereseaza de el dar din pacate nu primeste prea multe raspunsuri vreau sa-ti spun ca ea, la 90 de ani, s-a oferit sa stea cu Emi atunci era bolnavior si nu mergea la gradi. Cred ca nu stii toate astea dar poate ca stii ca sotul tau a fost crescut cu multa dragoste de aceeasi bunica pana cind s-a dus la scoala si ca a avut niste bunici senzationali. Daca nu ma crezi intreaba-l si sunt sigura ca-si aminteste de vremurile cind pentru bunicii lui era persoana cea mai importanta de pe lume.
    Eu cred cu tarie ca bunicii nu se schimba ( si pe mine tot bunica materna m-a crescut, departe de civilizatie, intr-un sat uitat de lume!). Cei care iubesc proprii copii si se ocupa pas cu pas de cresterea si educatia lor vor fi mai tirziu bunici extraordinari pentru nepoti . Pentru ca atunci cand faci totul din dragoste nu simti ca obosesti niciodata!
    Asa ca eu cred ca vei o bunica extraordinara pentru nepotii tai! Pentru ca esti o mama buna si iubitoare pentru Emi. Lia

    Lia Georgescu 18 iunie 2010 9:08 AM Răspunde
    • Lia, eu nu sunt asa categorica. Nu cred in alb si negru.

      Tata ma iubeste mai mult decat orice pe lume si totusi este un bunic neimplicat. Am multe de la tata: educatia, lectii de viata, ajutor…si totusi cand vine vremea de nepoti, atitudinea lui este egala. Nu spun ca nu-l iubeste pe Emi, ci doar ca nu are rabdare/chef, il priveste ca pe o gaza a carei limbi nu o cunoaste si nici nu prea are chef sa o cunoasca. Si la fel a fost si cu nepotelele mele, sau cu primul nepot din familie.

      Despre ceilalti bunici ai lui Emi nu pot spune ca nu-si iubesc copiii. Cred ca ii iubesc asa de definitiv incat nu mai au loc in inima lor pentru nimeni altcineva. Probabil conteaza si faptul ca Emi nu e din sangele lor, habar nu am.

      Nu stiam ca mamaie s-a oferit sa stea cu Emi, este adevarat. Ce-i drept, despre mamaie stim mereu ca e bolnavioara si fragila.

      Razvan vorbeste foarte frumos si duios despre bunici.

      In rest, cred ca fiecare face ce poate si ce simte. In Bucuresti eu aud mereu povesti cu bunici „dezertori”. O fi orasul de vina! 🙂

      anemari 18 iunie 2010 11:36 AM Răspunde
  • Anne,
    iti doresc sa gasesti solutia optima pentru cele doua luni de vacanta ale lui Emi. Regret ca sintem asa de departe ca ti l-as fi luat sa stea cu Ana si cu bunicii.
    eu am avut tara, eu am fost o fericita. M-au crescut bunicii de la 4 luni pina la 5 ani. Nu-mi placea in oras, nu-mi placea la bloc. Eu am avut colegi de joaca iezi, miei, vitelusi, pui… si tot ce mai misca prin gospodaria bunicilor. Bunica a fost si a ramas si dupa trecerea in nefiinta icoana mea.
    Imi aduc aminte cum bunica vorbea cu mama si ii ura sa fie bunica. Si spunea ca e total diferit sa fii bunica. Ca nimic pe lume nu se compara cu statul de bunica. nici macar acela de mama.
    Parintii mei si-au lasat casa din Romania pe mina rudelor, si au venit la noi sa aiba grija de Ana. Mama imi tot repeta ca bunica avea dreptate. Bunicii care nu vor sa fie bunici cu adevarat nu stiu ce pierd…Ai mei au intinerit de cind s-a nascut Ana.

    iana 18 iunie 2010 12:51 PM Răspunde
    • Iana, asa este. Am omis povestea ta, desi o stiam. Mai e si prietena mea Oana care locuieste de 10 ani in Canada, si ai carei parinti, la peste 75 de ani, merg in Toronto cate 6 luni pe an si au grija de cei 2 nepoti.

      Asa este, mai sunt si bunicii expati, rupti de casa lor, dusi intr-o tara unde nu vorbesc limba, nu pot sa se miste singuri pentru ca nu conduc, nu au prietenii de acasa, si totusi se adapteaza de dragul nepotilor.

      anemari 18 iunie 2010 2:47 PM Răspunde
  • Bunicii mei din partea tatalui locuiau la tara,la Aiud.Am avut norocul sa cunosc orataniile curtii pe viu si nu din carti.Iar ei ,cei doi batranei ,reprezentau pentru mine o adevarata poveste.Eram prima nepoata ,nascuta la oras,pe care n-o vedeau decat vara si de care nu s-ar fi saturat niciodata privind-o cum se bucura de tot ce descoperea in acel univers al lor.Bunicul se numea Tovarasul Vasile,nume dat de mine,cea care acasa eram purtata la toate sedintele de partid de catre parinti,caci n-aveau cu cine sa ma lase acasa(sedintele se tineau dupamasa,nu in timpul programului).Aici,la Brasov ,n-aveam decat bunica careia-i spuneam Mani.Deci notiunea de bunic/bunica era straina pentru mine.A fost o veselie totala prima oara cand m-am adresat cu acest apelativ,dar si un moment memorabil,neuitat de nimeni din familie.Cand ajungeam in vacante la ei,bunicul mereu ma striga:hai la Tovarasu’,Sarbatoare!Caci eram o adevarata sarbatoare pentru ei.Bunica de la Brasov,desi oraseanca ,era bunica blanda,buna si frumoasa din cartile noastre de povesti.Am iubit-o enorm si acum, dupa f. multi ani de cand nu mai e printre noi,mi-e dor de ea,si-i simt lipsa la fel de acut ca si atunci cand ne-a parasit.Si mai stiu de o bunica blanda si buna .O chema Buni si era bunica prietenei mele.Era de fapt bunica amandurora cand a mea nu era langa mine .Mi-amintesc deseori si de ea cu acelasi dor si nostalgie.

    cri mica 18 iunie 2010 12:53 PM Răspunde
    • Cri, ma bucur ca am deschis usa catre amintiri duioase.

      anemari 18 iunie 2010 2:40 PM Răspunde
  • Ane , stiu ca n-ai vrut sa judeci si stiu si cat esti de ocupata in perioada asta .Am invatat si eu cand erau copiii mici mai mult noaptea decat ziua si stiu ce inseamna .Cat despre soacre …cel putin eu nu am asteptari prea mari de la soacra mea .Nu i-a pasat ”neam” daca aveam ce manca , daca aveam bani ….cred ca asa-s mamele de baieti .In ceea ce ma priveste sper sa devin bunica un pic mai tarziu ,fiica mea are de-abia 20 de ani si sper sa nu se grabeasca prea tare . Eu am avut bunici minunati – si ce bine ca ai adus in discutie acest subiect – ca m-am gandit mult la ei si implicit la copilaria mea , zilele astea. Dar nu pot sa nu-ti spun despre fosta mea diriginta care acum este bunica si are o minunatie de nepotica si imi place mult relatia lor(am de unde invata).Dar altceva voiam sa-ti spun Ane – ca nu pot fi acum bunica si nici nu vreau , dar pot fi ”matusa de la tara ”al lui Emi .E adevarat ca-s cam departe de Bucuresti, dar nu spuneai tu ca nu mai crezi in distante?Cu bine ,

    camellia 18 iunie 2010 2:30 PM Răspunde
    • Camellia, poate ca nici fiica ta nu e pregatita sa fie mama la 20 de ani. 🙂

      In rest, uite ca postarea mea a deschis subiectul drag al bunicilor, copilariei cu miros de copturi…
      O amica ne-a invitat deja la Branesti sa vedem cum e „la tara” chiar daca nu cresc oratanii. 🙂
      Iar soacra surorii mele, va juca rolul de mamaie, incepand de saptamana viitoare. Mamaie Dorina a crescut o nepotica, fiica surorii mele mai mici, care are astazi 13 ani, si nu se da in laturi sa stea cateva ore pe zi cu nazdravanul Emi .

      Pentru a fi corecta, trebuie sa mentionez ca sora mea mai mica ma ajuta cateodata, dupa turele ei de noapte, si-l ia pe Emi de la gradi mai devreme, mi-l duce acasa, il hraneste, si se joaca cu el pana ajung eu din nordul capitalei in sud. Nu e putin lucru. In loc sa ramana ultimul, cu portarul, ca de obicei, Emi petrece 2 h in plus in casa lui, printre jucariile dragi.

      anemari 18 iunie 2010 2:45 PM Răspunde
  • Camellia, eu sunt mama de baiat! Ce soacra horror o sa devin? 🙂

    anemari 18 iunie 2010 2:52 PM Răspunde
  • Ma bucur sa aud ca pana la urma Emi si-a gasit o bunica,fie ea si de imprumut fiindca nu conteaza legaturile de sange…ci cele de suflet.Sunt bunici si bunici,cum exista si parinti si parinti,fiecare cu disponibilitatea sa,cu rabdarea ,dragostea si dorinta de a darui,cu care a fost inzestrat…Cei ce nu stiu sau nu vor sa fie bunici implicati…nu cred,sincer,ca stiu ce pierd…Eu cand ma gandesc la unul din bunicii mei(Bibi,asa il alintam) imi tresalta si acum sufletul de dor si dragoste si doar fiindca e dincolo de cer,nu ma impiedica sa-l simt alaturi in momentele de cumpana si indoiala din viata mea…Fara el,copilaria mea n-ar fi fost atat de frumoasa,curata si plina de zambet desi locuia tot la oras si nu aveam decorul unei casute ,,la tara,,,el m-a plimbat prin toate parcurile Timisoarei,la porumbei,la sah,mi-a adus inghetata la pahar de la cofetaria ,,Piticu,,,s-a jucat cu mine si m-a lasat sa-i fiu doctorita inca de la 5 ani si ii faceam injectii cu scobitori drept ace(si cat l-am mai chinuit,saracu”…:))M-a facut sa ma simt intotdeauna frumoasa,desteapta si capabila sa fac orice pe lumea asta,desi in realitate nu eram,m-a invatat ca nu exista greseli care sa nu poata fi iertate atunci cand le regreti si in ciuda bolii(cardiac cu 2 infarcte la activ) nu l-am vazut vreodata nervos sau fara rabdare cu mine.Nu e o imagine idealizata,nu sunt doar amintiri dragi…cu un OM care a existat pentru mine,care mi-a dovedit cat de minunata e dragostea neconditionata si de asta a fost BUNICUL cel mai bun din lume… Cealalta poveste e despre o bunica care nu vroia sa ma tina la ei cand eram mica fiindca nu avea timp(desi era pensionara) si poate nici rabdare destula si imi amintesc ca plangeam sa ma ia la ei (pentru ca acolo era Bibi meu).Peste ani,dupa ce bunicul a murit si ea a ramas singura ,eram la liceu si imi amintesc ca se ruga de mine,sa raman cu ea peste weckens,sa-i mai tin de urat,sa mai povestim…Odata i-am amintit in revolta si sinceritatea cruda a asolescentei ca atunci cand eram mica era tocmai pe dos si am vazut lacrimi in ochii ei.Si n-am putut decat sa o iubesc…Anemari,ii doresc lui Emi sa gaseasca oameni cu suflet cald de bunici,care sa-i faca copilaria mai frumoasa ,sa-l iubeasca neconditonat,cum merita si sa-i daruiasca amintiri dragi pentru mai tarziu…Miracolul e ca,copiii in inocenta lor simt parca instinctiv cine e sincer si curat in afectiune si i-o intorc inzecit si nu va fi greu sa fie iubit…Iar cei ce nu pot sau nu vor…poate vor realiza candva ca ei au pierdut,poate nu…Oricum o vacanta frumoasa ii doresc baietelului tau si tie spor si putere ,sa duci la bun sfarsit totul.

    silvia_flore1980 18 iunie 2010 4:24 PM Răspunde
  • Ce frumos subiect ai deschis Ane, si cate povesti calde am citit !

    Si eu sunt departe de casa, parintii mei sunt tineri, inca in campul muncii pentru cel putin zece ani, tanjesc dupa nepoti dar ne descurcam cu ce avem.
    Si la noi gradinita este cel mai mare ajutor, din fericire nu se inchide decat de sarbatorile legale cand in principiu si noi parintii suntem liberi. Dar este greu fara un ajutor, cat de mic, simt ca sunt in foc continuu, nu-mi permit nici sa fiu bolnava pentru ca cine ar avea grija de copii ? Dar am incercat sa imi fac o retea de cunostinte, mai ales printre vecini la care sa pot bate la usa si sa pot lasa unul sau ambii copii in siguranta, in caz de doamne fereste. Sa spun totusi ca sotul meu are familia unchiului aici, la 15 minute de noi cu masina, dar nu s-au oferit macar o data sa m-ajute intr-o situatie limita, tot ce fac este sa ne planga de mila cum ne descurcam noi cu doi copii mici.

    Despre locuitul cu bunicii, ce sa zic, am trait si asta dar nu a functionat prea bine. Totusi dupa o serie de incercari 🙂 am constatat ca vizitele scurte si dese sunt cele mai de succes, problema ramane pretul biletelelor de avion 🙂
    In schimb, vacantele la bunici cred ca raman optiunea in cazul nostru. V. a mers in Romania de trei ori in trei ani, iar amintirile de la doi ani, alimentate si imbogatite in fiecare seara cu „povesti de la bunici” sunt in continuare de actualitate. Bunicii trimit poze de la diverse evenimete din viata lor, aniversari, etc iar mama si tata dezvolta povestea.

    Iar despre bunicii moderni ale caror povesti te-au uimit, ei bine da, pot sa afirm ca aici asa sunt, toti isi asteapta pensionarea ca pe a doua tinerete, prilejul sa cheltuie rentele la care au contribuit o viata intreaga, pe croaziere, excursii, cluburi de golf si alte hobby-uri pe care n-au putut sa le practice cat au avut grija de copiii proprii. Si le vad pe undeva logica 🙂 abia astept sa se duca fiecare la casa lui si sa-mi iau motocicleta ! Trebuie totusi sa existe o cale de mijloc.

    Si inca o chestie la care ma gandeam cand scriam despre bunicii moderni, insingurarea lor la batranete. Aici am fost uimita cat de multi sfarsesc intr-un azil (suna urat termenul dar majoritatea sunt un fel de pensiuni cu all inclusive :)) unde copiii se duc in vizita mai mult sau mai putin. Acum ma gandesc ca e un fel de revers al medaliei …

    Mai am totusi o speranta/plan ascuns: poate iese mama la pensie pana il fac pe bebe3 🙂

    Diana 19 iunie 2010 1:58 AM Răspunde
  • Cri… multumesc pentru amintiri. Si mie mi-e tare dor de Mani si Buni si mai ales de nebuniile pe care le faceam impreuna

    CristinaC 19 iunie 2010 4:37 AM Răspunde
  • Si eu am fost crescuta de bunici si nu cred ca a fost bine (chiar daca ei au fost oameni foarte buni). Copiii trebuie sa fie crescuti de parinti, nu de bunici. Si nu mi se pare corect ca, dupa o viata de munca, bunicii sa trebuiasca sa-si creasca si nepotii, decat daca asa vor ei. Poate bunica de care a mentionat doamna din parc nu mai are putere sa alerge dupa un copil, sau poate chiar si-a dorit sa faca anumite lucruri la pensie pe care nu a avut ocazia sa le faca la tinerete. Iar doamna din parc pare ca nu vede in mama ei decat o ocazie pierduta de „free babysitting”. Noi ne-am obisnuit sa privim acest gen de bunici ca fiind egoisti, dar, de fapt, ce e asa anormal in a dori sa te odihnesti un pic la batranete?
    Eu sper ca mama mea sa se bucure de viata la pensie, sa calatoreasca, sa se distreze, sa traiasca bucuriile pe care si le-a refuzat ca sa ma creasca pe mine. Foarte frumos pentru bunicii care se ofera sa aiba grija de nepoti, dar nu trebuie niciodata privit ca si cum ar fi obligatia lor, pentru ca nu este. Mai ales ca majoritatea dintre noi ne uitam bunicii imediat cum apar iubirile si distractiile si ii vizitam doar de doua ori pe an. Si nu cred ca multi bunici refuza sa stea ocazional cu nepotii, doar ca unii parinti si-ar dori sa-i aiba ca servitori permanenti, gratis si fara conditii.

    catintherain 19 iunie 2010 4:49 PM Răspunde
    • Catintherian, toate observatiile tale sunt corecte cu mentiunile urmatoare:
      1. Bunicii de astazi au fost ieri parinti si o parte dintre ei au beneficiat de ajutor din partea bunicilor. Chiar baby-sitting neplatit. Doar ca ei au uitat asta.
      2. O parte dintre bunicii de astazi se plang ca atunci cand erau ei parinti nu au fost ajutati de parinti sau socrii la cresterea copiilor. Si ptr ca lor le-a fost greu atunci, probabil, considera firesc sa-ti fie si tie greu astazi.
      3. Discutia aici s-a purtat pe mai multe paliere: ajutorul din partea bunicilor, implicarea bunicilor in viata nepotilor si baby-sitting-ul bunicilor. Mentiunea mea era ca bunicii paterni nu exista in viata fiului meu. Intre a nu veni la ziua de nastere a nepotului tau si a-l creste sunt distante mare. Desi,o vacanta cu bunicii pe parcursul a 12 luni nu cred ca se considera ca copiii nu-s crescuti de parinti.
      4. Un copil nu poate fi crescut in afara familiei largite. La educarea copilului contribuie, in principal, modelul matern si patern, dar se adauga si cel al bunicilor, matusilor, verilor….Nu poti sa-ti inchizi copilul in casa, sa-l izolezi de restul familiei, doar pentru ca el sa fie crescut de mama si tata. E absurd si nesanatos. Noi nu vorbeam despre abandonul cu lunile la bunici, fara prezenta parintilor, cel putin eu nu sustin asta, ci de valoarea orelor pe care copiii le petrec si cu bunicii.
      5. Societatea romaneasca este astfel constituita ca niciodata copilul nu se desprinde de familie, de nevoia de ajutor din partea familiei, dar nici bunicii, putini dintre ei fiind capabili sa se intretina din pensie, asa incat se creeaza un lant firesc si natural de ajutor reciproc. Nu vad nimic rau in asta.
      6. Daca tata ar iesi in parc, in loc sa butoneze telecomanda, nu m-ar deranja ca nu sta cu Emi. Dar tata nu iese cu zilele din casa. Inchisul asta intr-un univers restrans nu face bine niciunui batran. Daca in loc sa-si mai cumpere o masa de sticla, bibelouri si alte prostii, s-ar duce la bai, la tratamente…as intelege ca nu are timp. Daca macar ar iesi la bere cu un prieten….
      Desi are doar 65 de ani, statul asta in casa, izolarea, dependenta de TV, l-au facut depresiv si de nefrecventat. Asta este un exemplu. Eu am cautat in Bucuresti un club pentru tata, pentru petrecerea timpului cu alti batrani de varsta lui, dar nu am gasit.

      anemari 20 iunie 2010 7:15 AM Răspunde
  • Ane, sunt si mama de baiat, care este cu 5 ani mai mic decat fata. Si vreau sa-ti spun ca sunt o mama foarte posesiva , mi se reproseaza in fiecare zi asta(ca-i alint , ca nu-i las singuri , ca le fac toate poftele etc etc ).Probabil ca dragostea asta oarba pentru copiii nostri ne fac intolerabile cu viitorii lor parteneri. Am inceput sa ma educ dar nu stiu ce-o sa iasa ….

    camellia 19 iunie 2010 7:16 PM Răspunde
    • Camellia, am vazut „modelul” acasa. Mama avea 3 fete si un baiat, dar pe fratele meu l-a coplesit cu atentia si cu dragostea. Ce-i drept si el a iubit-o enorm. Nicio fata nu era suficient de frumoasa, desteapta sau buna pentru fratele meu. 🙂

      anemari 20 iunie 2010 7:16 AM Răspunde
  • Eu mi-am crescut copiii singura, pt ca am plecat din tara. Cand am venit prima data cu fetita mea in tara, in varsta de 1 an, mama mea nu s-a descurcat cu ea, apoi, invocand motive ca trebuie sa de-a mancare la gaini, ca trebuie sa ude ardeii, ca trebuie sa mulga capra…nu a petrecut mai deloc timp cu copila, in 30 de zile cat am fost in vizita.Ce-i drept, fetita mea, era foarte plangacioasa …
    In fiecare an venim in tara si stam cate o luna dar mama, in continuare e ocupata cu capra, gainile, ardeii si fasolea. Iar la plecare ne spune..”dar ce putin ati stat!” Intre timp am nascut si un baiat, care fiind mai cuminte a ajuns mai usor la inima ei de bunica.Dar tot nu are timp sa stea sa se joace cu el, sa-i spuna o poveste, nici atat! A venit la noi in vizita , ultima data chiar a stat cateva luni si… cand copilul o intreba ceva..ii spunea;”ssht! ca nu aud la tv. e ceva interesant!” odata stiri, altadata ”happy hour”…
    E mama mea si imi pare rau ca spun, dar nu stie sa fie o bunica buna pt nepotii ei. Inafara de faptul ca nu suporta sa i se spuna ”mamaie”! asa ca.. am invatat copiii sa-i spuna ”buni”, ca la oras. Mama a stat in Buc , dar dupa ce a iesit la pensie, s-a mutat pe Valea Prahovei, la aer. Si ca sa nu stea degeaba, si-a luat si niste oratanii care ii ocupa tot timpul.
    Eu am sa fac tot ce am sa pot sa fiu o bunica cat de cat, buna pt nepotii mei. Promit !

    miki 19 iunie 2010 10:32 PM Răspunde
    • Miki, inteleg ce spui. Asa e si tata. Tata poate sa stea ore intregi cu Emi fara sa-l bage in seamna pe motiv ca nu intelege ce spune (Emi nu vorbeste corect).

      Problema este ca ei simt ca nu sunt doriti si se retrag. Imi aduc aminte ce stresant era ptr sora mea, cand avea nepotelul vreo 10-11 ani, sa-l puna pe cel mic sa-l sune pe tataie si sa-i spuna „La multi ani!”. Baietelul nu intelegea sa faca un gest care nu era reciproc. Tataie nu-l suna pe el niciodata si refuza categoric sa fie diplomat.

      anemari 20 iunie 2010 7:02 AM Răspunde
  • Anemari,

    Chestia asta cu bunicii e o treaba de invidiat in România, pentru ca inca mai exista. Mult, putin, din cind in cind, dar inca mai e. In vest a disparut. Tineri sau batrini, ocupati sau la pensie, bunicilor occidentali nici nu le trece pe cap sa stea cu odreslele mai mult de citeva ore pe saptamîna, cînd se intimpla si alea. Cu programare, cu „stai sa vad daca nu am ora de bridge” etc. Si rar.
    Nici un parinte tinar nu se bazeaza pe ei : toata lumea a inteles (vrînd-nevrind probabil, dar acum chestia e intrata in mentalitate) ca ei, daca au iesit la pensie, au dreptul la viata lor „libera” de-acum de corvezile copiilor.
    Cum fac deci parintii ?
    Fac destul de greu, dar au intregrat lipsa optiunii „bunici” si se descurca cu ce e pe piata : baby-sittingul alternat (azi la mine, 4 copii, miine la mamica lui Cristi alti citiva…). Foarte, foarte putine sint cele care renunta la servici pentru a sta cu copilul.
    Cum necum, se stringe cureaua si se plateste dadaca (locurile in cresa sint inexistente), gradinita e de la 3 ani incolo, dar in vacanta – ca si in Ro – trebuie sa de descurci cum poti. Sau cum nu poti. Uneori parintii isi iau concediul cu rindul, alteori copiii se duc in „centrul de amuzament municipal”, e o adevarata bataie de cap vacanta asta de vara… !
    De multe ori se face apel la o studenta in vacanta. Alteori la o vecina, dar in 95% din cazuri se platesc ore suplimentare femeii care are grija de el si in timpul anului (cind gradinita se termina la 16h si mama lucreaza pina la 18h-19h00, clasica femeie-dadaca se duce si ia copilul de la gradinita si sta cu el inca o ora doua. Si asa in fiecare zi. In vacanta cu siguranta acele doua ore devin mai degraba noua, dar cu greu se gindeste cineva la solutia „bunici”. Bunicii sint azi o generatie moderna, care nu mai vrea sa se mai „sacrifice”.
    Care (cu prelungirea duratei de viata) se trezeste inca tinara, caci, vezi bine, mai are in fata vreo 30 de ani buni, sa profite : de timpul liber, de activitatile pentru virsta a treia, de calatorii si de gradina, de cinema-ul din colt sau de o sueta cu amica de generatie intilnita la cursul de limbi straine.
    Asta e ! Curaj !
    Bugetul pentru baby-sittingul „celui mic” face parte din bugetul familiei si atirna greu.

    Carla 20 iunie 2010 8:04 PM Răspunde
    • Carla, nu exista in Romania ci la romanii de pretutindeni. Iata parintii Ianei care au lasat casa si masa si au zburat peste ocean sa stea cu cea mica.
      Am spus despre prietena mea Oana din Toronto. Cu siguranta ca sunt si alte exemple.
      Putini bunici romani sfarsesc singuri la azil, dintre cei ce au copii/familie.
      Putini bunici romani sunt abandonati sa traiasca din pensia de mizerie.
      Nu exista, din pacate, locuri de socializare pentru batrani in Romania. Daca nu am gasit eu in Bucuresti, ma indoiesc ca exista in orase mai mici.

      anemari 21 iunie 2010 5:57 AM Răspunde
  • Ane, ma minunez de fiecare data cand ne povestesti de programul tau incarcat. Sigur ar trebui sa ne inveti si pe noi cum reusesti sa jonglezi cu toate.
    Iti simt necazul si al tuturor in situatia ta. Nici eu nu am avut parte de bunici. Cei din partea mamei au murit inainte de a-i cunoaste (bunicul meu chiar cu 2 luni inaitne de a ma naste), iar cei din partea tatalui nu prea s-au interesat de mine. In schimb am avut norocul nespus de a avea o matusa indepartata care a avut grija de mine si m-a iubit cel mai mult dintre toti nepotii. Datorita ei nu am simtit lipsa celorlati bunici. Si eu sunt de parere ca bunicii isi iubesc mai mult nepotii decat copiii. Probabil ca vad in ei o doua sansa si incearca sa evite greselile facute fata de copiii lor. Dar exact cum spuneai, asta depinde si de fiecare in parte. Daca nu ti-au placut copiii niciodata in nici un caz nu o sa te schimbi la batranete.

    Iar in ceea ce priveste lipsa asta de interes fata de nepoti cred ca sunt multi factori. Si mama cred ca ar renunta la serviciu daca i-as darui un nepotel, dar viata e grea. Eu sunt la inceput de viata, castig putin si nu as putea sa o intretin si pe ea si pe copil. Iar ea lucreaza intr-un mediu foarte stresant si mai are 10 ani pana la pensie. Mereu isi face probleme (mai in gluma, mai in serios) ca stressul „ii va lua mintile”. Daca pana atunci va deveni apatica, blazata, dezinteresata fata de tot, poate chiar neatenta, cum as putea sa ii incredintez copilul fie si petnru cateva ore? Nu stiu de ce am impresia ca toate lucrurile in viata depind foarte mult de bani. Sunt curioasa pe viitor cine o sa isi mai permita sa isi intemeieze o familie.

    Te imbratisez cu drag si sunt sigura ca vei gasi o solutie.

    ioana_m 21 iunie 2010 7:39 AM Răspunde
    • Ioana, m-am trezit la 5:00 Am, la 6:30 am plecat cu copilul in brate la Bragadiru, la sora mea mai mica, am depus copilul si am plecat la serviciu.

      LA 6:00Pm sper sa ajung sa-l iau. Acesta va fi programul lui Emi din vara asta.

      Vineri seara am pus aspiratorul, sters praful, spalat rufe iar peste noapte gatit.. Toate astea ptr ca sambata sa-l pot duce pe Emi la rau, la Arges, pe langa Mihailesti. A fost prima apa mare pe care a vazut-o Emi si i-a placut f mult.

      Dupa cum vezi, nu e niciun secret. Sau secretul este lipsa de somn. Ca sa-ti spun drept ma simt f obosita, uneori f trista si nu prea vad o imbunatatire a calitatii vietii mele.

      anemari 21 iunie 2010 7:55 AM Răspunde
  • Sunt o norocoasa pentru ca m-au crescut bunicii din partea mamei, intr-un sat care pentru mine insemna Paradisul, o sursa infinita de energie, de zambete si de liniste. Chiar daca prietenii nu ma inteleg, consider ca este singurul loc in care merita sa-mi petrec concediul. Pentru plecarile in strainatate, pentru descoperirea altor peisaje, folosesc zile razlete caci din luna aceea, care pentru mine este sfanta, nu ma indur sa smulg nici o secunda.

    Alma 21 iunie 2010 3:46 PM Răspunde
  • Ane , ca veni vorba, scrie ceva despre ”calitatea vietii noastre ”- ce este si ce ar trebui sa fie . Poate printr-un brainstorming aici pe blog reusim s-o amelioram….

    camellia 21 iunie 2010 7:46 PM Răspunde
    • Camellia, banii dicteaza calitatea vietii noastre.
      Nu stiu daca sunt pregatita sa scriu despre bani. 🙁
      Banii te ajuta sa pui benzina in masina si sa conduci, in loc sa te inghesui in tramvai si metrou, banii aduc o nanny care vine acasa la ora la care tu pleci la job, fara sa infasori copilul in paturi (ca mine azi dimineata) ca sa-l duci pe la rude; banii ii ofera copilului tau tabere, cursuri si activitati extra-curriculare…

      anemari 22 iunie 2010 9:03 AM Răspunde
  • Buna Ane!

    Problema este de fapt ” cine sta cu copilul” si invariabil ne gandim la cei mai apropiati : bunicii.

    Parerea mea este ca niciodata nu va exista solutia perfecta atunci cand trebuie sa-mi las copilul cu cineva. Singura solutie este sa stau eu acasa cu el. Numai asta va rezolva toate probleme de suflet de care sufar in prezent, dar va agrava major nevoia de bani.

    Asa ca prefer sa ma tangui si sa plang de dorul copilului numai sa stiu ca pot sa-i asigur cele necesare.

    Din pacate, micutul meu are astm alergic si este un chin si pentru el si pentru noi pt ca de vreo 2 luni nu mai terminam cu tot felul de raceli si crize de astm si nu mai pot sa am incredere decat in mama (asta ca si ruda/bunici) ca-i face tratamentul cum trebuie.

    Am incercat sa-l ducem la Horezu dar a fost un total fiasco. Asa ca solutia noastra este in continuare: copil stabilit la Ploiesti, cu bona (o matusa, dar platita evident), strabunica (bunica mea la care am crescut; strabunica s-a mutat la mama) si bunicii dupa-amiaza (caci inca lucreaza) + parinti navetisti Bucuresti-Ploiesti.

    De ce nu am ales bona in Bucuresti? Pt ca :
    1. nu sunt de acord cu bona nesupravegheata (am avut o prima experienta de care nu vreau sa-mi aduc aminte – cu toata supravegherea)
    2. la noi in apart. a fost o mare inundatie de la vecinul de deasupra noastra si inca vopsim, smirgheluim etc.

    Chinul este nespus de mare. Psihic pentru noi, pentru el, vizitele la doctorul pneumolog/alergolog au fost amanate din cauza programului nostru incarcat si am ajuns luni 21.06 dupa o pauza din septembrie anul trecut si am plecat ochii de rusine pt ca am pus serviciul mai presus de viata copilului.

    Asa cum este si Emi al tau, special din multe puncte de vedere, asa este si Mihai al meu. Alergia la mediul inconjurator este un lucru la care nici nu m-am gandit vreodata.

    Dar, avand in vedere ca el s-a atasat foarte foarte mult de Nana lui, adica de mama, ramanem la varianta cu Nana langa el pe post de mama 2.

    Deci, asa cum imi spuneai si alta data, da sunt poate norocoasa ca am varianta asta: ca e mama sanatoasa si doritoare sa stea cu el dupa program.

    Oana 23 iunie 2010 1:42 PM Răspunde
    • Oana, draga mea, cred ca trebuie sa ne ajustam asteptarile. Eu nu stiu sa fac asta, tu?
      Inteleg cat de greu trebuie sa fie sa alegi raul cel mai mic pentru voi si pentru pitic. Raul cel mai mic este ca nu-l culci tu in fiecare seara. Cel putin este ingrijit, iubit, nu e trezit din somn in zorii zilei si tarat prin Bucuresti doar ca sa poti ajunge tu la serviciu.
      Cred ca stiu cat de greu trebuie sa-ti fie. Dar lui ii este bine.

      anemari 24 iunie 2010 3:13 AM Răspunde
  • Buna Ane Mari
    Am citit mesajul in care spuneai ca Argesul este cea mai mare apa pe care a vazut-o Emi. Iti lansez invitatia de a veni cu Emi si cu sotul la Navodari. Acolo am un apartament de vreo 4 camere, de tip ceausist, dar macar marea este la 15 minute. Apartamentul este liber si dotat cu cele necesare. Eu, fiind in concediu de ingrijire copil pana la sfarsitul lunii august, pot veni ca baietii nostrii sa se joace impreuna. Sotul meu din pacate e retinut in Bucuresti cu serviciul si nu poate veni decat in weekend. Voi avea masina la dispozitie pentru ca sa putem sa ne deplasam mai usor. Cheltuielile pe care le vei face sunt similare cu cele pe care le faci in Bucuresti, adica ne cumparam mancarea. Cred ca nu ne-am plictisi nici noi si nici ei. ce spui de asta? Invitatie e valabila si pentru un weekend (pentru ca tu lucrezi) dar si pentru o perioada mai mare de timp. Astept raspunsul tau…Daca ti se pare suspecta invitatia mea, poti cere lamuriri despre mine colegei mele de birou Elena Cruceru. Toate cele bune.

    Mara 7 iulie 2010 8:06 PM Răspunde
    • Mara, mi se pare o invitatie incredibila. Vreau vreau vreau…
      Eu intru in concediu de la 1 august si vroiam sa merg la mare de pe 1 pe 7. Oare putem sa te abuzam asa? Cer numarul tau Lenei si te sun astazi.

      Anemari 8 iulie 2010 6:24 AM Răspunde
  • Anne
    Nu e nici un abuz, imi este urat la mare numai eu si copilul. Iar copilul se plictiseste numai cu mine, vrea copii. Asa ca cred ca relatia e un pic invers, adica noi beneficiem de companie. Toate cele bune.

    Mara 8 iulie 2010 6:29 AM Răspunde
  • Doamne, cum sa explic sa fiu inteleasa. Sunt bunica si cred ca este o mare binecuvantare. Nu stiti cat este de emotionant sa stii ca poti fi trebuincioasa pentru nepoti, copii, familie. Nu-mi trebuieste timp decat pentru ei ,Ei sunt investitia mea DE-O VIATA. Ma consider o castigatoare ca D-zeu mi-a dat credit sa mai intarzii,,, sa-mi cunosc nepotica. O cheama Mara si are un anisor. Ma topesc toata cand i-si turteste nasucul pe obrazul meu. Atat noi cat si cuscri mei suntem,,flamanzi” de acest copil. Inca am loc pentru a fi bunica pentru orice ne-o mai da cerul Regret mult cele citite, dar stiu ca o solutie se v-a gasi. Va doresc la toate mmicile tinere sa aveti rabdare, cu bunici s-au fara, faceti-va vreme si de dragalasenii, jocuri, ca v-a trece si peste timp o sa va amintiti ca ceva,,,demuuuult, dar a trecut !

    elena 30 octombrie 2011 6:08 PM Răspunde
  • ciudat, f ciudat eu am 59 ani si o nepotica de 1 an si 2 luni am vazut-o de curand, nu e in tara, a plecat acum o saptamana si desi ea nu are cum sa isi aduca aminte de mine, va spun ca,,,,,,DOARE AL NAIBII despartirea de ea, pe unde ma plimb prin cartier prin oras imi spun: aici am fost cu ea, aici a mers pe jos, aici ne-am dat uta uta bine ai spus elena imi e foame de ea, de zambetul ei de dragalaseniile ei DOARE un sfat va rog din suflet cum sa imi alin dorul de ea? plang in fiecare zi nu ma descurc fara ea ma puteti ajuta?

    magdalena 23 iunie 2016 2:45 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title