Cu taxiul la psiholog.

Treburi urgente mă scot de dimineaţă la ora 7 din casă şi mă aruncă în taxi. Trebuie să ajung devreme la birou. Sunt îmbrăcată profesionist şi port părul strâns în coc, semn că-s femeie serioasă. 🙂

Mă sui în taxi şi după ce negociez traseul şi-i permit, conciliantă, şoferului să fumeze, explicând că am un soţ fumăcios acasă, conversaţia este întreruptă de ţârâitul telefonului mobil. Cu o voce duioasă şoferul răspunde soţiei. Fără să vreau sunt martora, preţ de minute bune, tandreţurilor drăgălaşe, deloc siropoase, dintre cei doi.

Cum nu am altceva mai bun de făcut,  la încheierea convorbirii întreb curioasă câţi ani de relaţie au cei doi. Domnul, pentru că şoferul nu este un tătăiţă ci un domn articulat cu păr grizonat pe la tâmple, se încurcă în calcule şi-mi spune că soţia este  responsabilă cu aritmetica căsniciei. În final decide că sunt peste 10 ani de convieţuire. Îmi exprim vocal admiraţia.

Să ne înţelegem: şi pe mine mă drăgăleşte, la telefon sau în public, soţul dar vin dintr-o familie în care copiii se sărutau în somn şi părinţii niciodată în faţa copiilor. Asta lasă urme adânci în epidermă.

 Înapoi la taximetristul nostru. Nu-mi aduc aminte să fi întrebat eu care este secretul unei astfel de relaţii şi nici să fi pus o altă întrebare. Cert este că, în câteva secunde, m-am găsit prinsă într-o teorie despre viaţă, despre cum putem călca strâmb pentru a ne hrăni nevoile şi să ne întoarcem  la cuplu cu bateriile încărcate. Doar oamenii slabi devin captivi emoţiilor, cei puternici îşi iau ce au nevoie şi pleacă mai departe. Nu fac pe mironosiţa, pentru că nici nu sunt, şi încep să pun întrebări. Bine domle`, dar cum? Cum nu te mustră conştiinţa? Cum nu laşi gesturile să te trădeze…?

 Şoferul se amuză de încurcăturile conştiinţei mele, de piedicile jurămintelor de cununie invocate de mine…

 Scurt mă anunţă  că e absolvent de psihologie. Înregistrez informaţia fără uimire, doar trăim într-o ţară în care toţi suntem absolvenţi de ceva, nu-i aşa? Ăsta este momentul în care face apel la instinctele primare, la datoria pe care o avem de a fi împliniţi astăzi mai degrabă decât mâine, la faptul că Dumnezeu ne-a croit păcătoşi şi nu aşteaptă altceva de la noi decât să ne tot izbăvească după fiecare ispravă…

Între hohote de râs şi ochii scoşi din orbinte de uimire, mă străduiesc să rămân detaşată. Habar n-am ce se vede pe faţa mea.

Pentru eventualitatea în care fie sunt naivă, fie mă fac niznai, domnul merge mai departe cu explicaţia şi ne ia drept exemplu pe noi doi. “Să zicem, spune dumnealui, că dumneavostră acum decideţi că vă place de mine pentru că sunt curăţel, vorbesc bine…etc şi decideţi să aveţi o aventură cu mine. Mergem, ne simţim bine şi apoi fiecare se întoarce la familia pe care a construit-o în ani de zile. Fiecare trebuie să fie mulţumit că a primit ceea ce avea nevoie şi să-şi vadă de familie. Dacă decidem, continuă şoferul, că ne-am simţit bine, putem să ne mai întalnim dar în aceeiaşi termeni. Asta este cheia fericirii”.

Pentru că intrăm pe ultima străduţă de dinainte de destinaţie,  taximetristul ţine să-mi spună că   l-am stârnit intelectual şi că sunt una dintre puţinele femei interesante pe care le-a întâlnit până acum. 

Nu mă prăvălesc.  Îmi ţin repiraţia ca să rămân demnă până la final. Ne oprim, plătesc şi-i las un tips considerabil pentru că, la urma urmei, mi-a înseninat începutul de zi. Dau să închid portiera în urma mea şi taximetristul insistă să-mi lase datele de contact. Întreb mirată din ochi „pentru ce? „  El imi răspunde cu un zâmbet larg: “ pentru situaţia în care aveţi nevoie de o maşină…”

Dragilor, posed una bucată carte de vizită taximetrist psiholog uşor de stârnit intelectual. Doritorii ştiu unde să mă găsească.