Îţi mulţumesc, Tincuţa, pentru că deşi nu suntem prietene şi nici cafea nu am băut vreodată împreună, aşa ca fetele, (cică asta e formula network-ului de success) m-ai chemat să văd cu ochii mei cum sunt recunoscute eforturile celor mai obişnuiţi şi mai invizibili oameni de pe pământ: dascălii/educatorii/bibliotecarii…
Ştiam că există încă dascăli din vocaţie, am întâlnit şi eu, din fericire, câţiva în viaţa mea, iar truda lor a lăsat urme în carne, până la os. Dar nu ştiam că sunt atât de mulţi şi, mai ales, nu ştiam că sunt prin toată ţara sau că cei mai buni sunt în Moldova.
Nu-mi plac Galele, nu-mi place să stau la masa luxos aşternută şi un ansamblu de copii de la casa de copii să-mi cânte sau să-mi danseze (am plâns în hohote ultima dată când mi s-a întâmplat asta) şi nu-mi place sentimentul că toată lumea premiază pe toată lumea iar toate premiile merg de la şi înspre aceeaşi destinaţie.
Dar vezi, sunt doar un om şi în nimicnicia mea tind să generalizez. Aşa cum am generalizat în anul 2000 când am plecat din învăţământ. Am spus atunci că nu salariul a fost de vină ci cancelaria. Mi-am spus că această instituţie, cancelaria, poate dărâma visele şi anihila entuziasmul oricărui tânăr profesor.
Îmi spuneam că într-o lume ideală aş fi rămas profesoară toată viaţa mea, pentru că asta-mi e vocaţia. Dar lumea ideală o construim noi şi vocatie n-a fost pentru ca altfel nu o trădam, nu mă lăsam învinsă de cancelarie şi rămâneam la catedră. Am fost slabă, am vrut să demonstrez ceva. Existau vocie rele care-mi spuneau „Cum, tu profesoară de engleză şi stai în învăţământ pe salariul ăsta? Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine!” Am vrut să demonstrez că nu e nimic în neregulă cu mine.
Anul acesta, pe 3 noiembrie, am înţeles marea lecţie. Învingătorii nu sunt cei ce pleacă să cucerească piscuri, ci cei ce rămân şi dărâmă ziduri, bucăţică cu bucăţică. Dacă nu ar fi aşa, nu ar mai exista astăzi o Ioana Codruţa Sava, o Rodica Silvia Pop, un Constantin Ticu sau o Gilda Eleonora Drăgănescu.
Cel mai mult m-a bucurat premiul acordat doamnei educatoare Sava, absolventă a Facultaţii de Psihologie, cea care ne-a spus că ea nu renunţă la grădiniţă. O educatoare nu renunţă la grădiniţă din vocaţie, din iubire pentru copiii DAR mai ales din înţelegerea profundă a actului său pedagogic. Ceea ce sădeşte ea în copiii cu vârste între 3 şi 6 ani este vital pentru sănătatea educaţiei generaţiei următoare.
Şi-ţi mai mulţumesc, Tincuţa, pentru că am putut să aud un milionar spunând că un finanţator trebuie să fie modest, să vorbească puţin despre donaţia sa. Nici milionarii nu-mi prea plăceau! Poate şi pentru că la mine în Rahova n-am văzut niciunul. 🙂
Muţumesc, Tincuţa, pentru că am putut să aud un şef, un patron, vorbind modest despre contribuţia sa, recunoscând că nu prea are habar de modul în care se coc evenimentele şi că totul se datorează angajaţilor săi. Foarte rar auzi şefi recunoscând public asta, şi mai rar se întâmplă asta cu şefii români.
Te invidiez frumos, Tincuţa! Te invidiez pentru oamenii de care te înconjori, pentru obiectul muncii tale, pentru şeful tău, pentru energie şi pentru visele pe care le hrăneşti prin munca ta.
Sa ne traiesti, Ane! Si tot vesti din-astea sa ne aduci…
elEna, eu nu mai lucrez de 10 ani in invatamant si nici activitatea mea de zi cu zi nu este legata de educatie. De aceea, invitatia Tincutei de a participa la Gala am acceptat-o gandindu-ma ca ma mai intalnesc cu oameni din sectorul ONG. Nu m-am asteptat sa ma ravaseasca asa de tare. Si, cu orice risc, am decis sa fac publice sentimentele mele de dupa eveniment.
Eu lucrez in invatamant. N-am renuntat si n-am sa renunt fiindca munca de dascal se face in clasa cu elevi si nu in cancelarie. Acolo esti profesor. Si mai cred ca este infinit mai importanta relatia profesor-elev decat cea profesor-profesor. La o adica, nici nu trebuie sa zabovesti prea mult in cancelarie. Pacat ca ai dezertat !
Dada, poate ca nu mi-am meritat locul. Dar vezi, speranta traieste pentru ca sistemul este populat cu oameni ca tine. Si cred sincer ca nu esti singura, ca mai sunt si altii acolo.
Va admir munca si va cer iertare pentru tradare.
Foarte interesant acest eveniment.
Cu atat mai mult cu cat se vede ca, atunci cand statul ajunge spre capatul puterilor, adevaratii oameni cu bani aleg uneori sa le pese si de ceilalti. Milionari vor exista intotdeauna si nu trebuie sa ne suparam pe ei. Aspectul esential e ca acei milionari sa sprijine si valorile educationale si culturale, cum inteleg ca se intampla in acest caz.
Si ce frumos e cuvantul acesta: „dascal”!! Urasc la modul cel mai feroce formularea „cadru didactic”, cuvintele astea au, chiar si separat, o raceala insuportabila, puse insa impreuna nedreptatesc cumplit efortul sufletesc al profesorului acolo, la catedra.
Amalia, Fundatia Dinu Patriciu are foarte multe proiecte in educatie. Gala premiilor in educatie, evenimentul despre care vorbesc, s-a aflat la editia numarul 9.
Dincolo de parerile politice , de interese, de afaceri, ma uit la ce face un om in domeniul educatiei. Pe langa faptul ca anual se dau burse ptr studii in strainatate.
Si pentru ca lucrurile astea sunt reale si masurabile am simtit nevoia sa impart cu voi.
Draga Anemari,
Te citesc din iarna. Venisem pe blogul tango ca sa o citesc pe Olga Deleanu. Numele tau mi s-a parut familiar, dar nu am facut nicio legatura pana in clipa aceasta. Ma apucasem sa-ti rasfoiec postarile mai vechi, la care nu ajunsesem pana acum, iar cand am dat peste postul acesta m-a izbit cat de mica e lumea si am facut toate legaturile. Tincuta Blatag a fost una dintre putinele persoane care ne-au sprijinit ca organizatie, inca cu mult dinainte sa atingem 5000 de membri. Liga Studentilor Romani din Strainatate (LSRS.ro), pe care eu o reprezint in Canada, ii poarta o prietenie si o recunostinta adanca pentru sustinerea aratata.
Tot pe forumul LSRS a fost postat un internship la organizatia la care lucrai in Mai 2009. Ti-am scris in engleza pentru ca ma gandeam ca organizatia, fiind internationala si prenumele tau sunand frantuzesc, sunt sanse sa preferi comunicarea in elgleza. Am scris multor organizatii si persoane in romania, cerand informatii, detalii etc. Vreau sa-ti multumesc, cu doi ani mai tarziu ca mi-ai raspuns instantaneu, ceea ce nu mi s-a intamplat niciodata cand am scris organizatiilor din Romania.
Cat de minuscula e lumea…
Draga Anda,
Imi doresc sa fiu ceea ce spun ca sunt. Si randurile tale imi confirma ca si reusesc. E mica lumea!