Anemari Necsulescu

 Eu când nu ştiu ce să fac, nu fac nimic. Înainte vreme mă agitam, dar cu vârsta am învăţat că dacă e sa se lase cu penalităţi tot aia e.

De aceea, deşi PFA, deh traducător autorizat mi-a trebuit, nu am înţeles nimic din bâlbăiala legislativă aşa că am decis să şed binişor pe cămaşa mea. M-am enervat în sucul propriu  cât am putut şi eu, gândind că déjà plătesc pensie/şomaj/ asigurări medicale acolo unde am cartea de muncă şi nu înţeleg de ce trebuie să le plătesc şi în calitate de PFA, că doar nu beneficiez de două aspirine în loc de una de la statul român;  iar la pensie, dacă o apuc, nu o să am decât una bucată pensie amărâtă.

Discutam, cu obidă, despre imbecila lege cu medicul meu de familie. Doamna doctor oftează şi îmi explică că e în aceeaşi situaţie şi s-a săturat. Apoi, îmi mai adaugă şi dânsa un exemplu la bătaia de joc spunându-mi că începând cu 15 septembrie va fi asaltată de părinţi care vor solicita adeverinţă pentru copiii lor cum că sunt apţi pentru ora de sport. Mai să cad de pe scaun când am auzit una ca asta. Credeam că este nevoie de adeverinţă pentru a scuti un copil de ora de sport . Nope! Cineva, un deştept, păi cum altfel?, de la Inspectoratul Şcolar s-a gândit să-şi acopere partea dorsală de hârtii şi a impus necesitatea unei astfel de adeverinţe pentru a se ţine în scaun şi în cazul în care mai leşină un copil la ora de sport, se întâmplă cine ştie ce alt eveniment nefericit vânat de ştirile de la ora 5. Atunci să răspundă medicul. Mare e grădina!

Dar să nu credeţi că numai funcţionarului de la stat îi bubuie mintea. Nuuu. Multinaţionalele vin şi ele tare din urmă.

Sătulă de costurile mari şi servicii proaste (toate sunt proaste dar astea costau mai mult), decid să reziliez contractul cu firma de cablu TV/internet/telefonie fixă , aia de începe cu U şi se termină cu C, ca să nu le fac reclamă. Mă deplasez la centrul cu pricina, sun la numărul scurt, solicit rezilierea, aştept o lună, plătesc ultima factură, depun echipamentul…

Când credeam că am scăpat, surpriză! Primesc un plic de la firmă, cu menţiunea “important pentru dumneavoastră!”, în care, într-un limbaj grosolan, sunt ameninţată cu cheltuieli de judecată în cazul în care nu fac plata sau dovada plăţii în 7 zile de la notificare. Râmân mută de uimire şi mai citesc încă odată. Notificarea este semnată Departamentul Recuperare Debite. Nicio persoană nu lucrează aici, pentru că nu semnează o persoană. Nişte mese şi nişte scaune m-au notificat. Mă suspectez de început de Alzheimer şi îmi verific evidenţele. Nu, nu am greşit, chiar am plătit factura, chiar am depus echipamentul, am şi proces verbal. Mă uit la plicul cu “important pentru dumneavoastră!”, mă uit la factură.

Măi să fie, au stricat ăştia o bucăţică de copac şi bani de timbru ca să mă notifice pe mine în loc să verifice la ei la contabilitate. Ce-o fi în capul lor?

Tărâţe să fie, dar de ce să mă jignească pe mine trimiţând scrisori de ameninţare, pornind de la prezumţia de vinovăţie, în loc să-şi verifice evidenţele? Spun ei „ în situaţia în care”, ceea ce te duce cu gândul că ştiu că se poate întâmpla să notifice oameni corecţi, cu plata la zi, dar nu le pasă. Trimit hârtii în masă fie pentru ca unii angajaţi să-şi justifice existenţa, fie pentru ca unii managerii să-şi acopere partea dorsală cu ele. Dar costurile?  Merită?   Până unde înghite clientul român?

Mi-am dorit mereu copii şi am crezut că ei o să apară, firesc, când o să fie momentul. Anii au trecut şi momentul nu mai venea.

Când Emi a intrat în viaţa mea credeam că sunt pregătită. Fusesem, la început de carieră, educatoare, apoi ani de zile am predat limba engleză la două licee bucureştene.  Am avut mereu o relaţie foarte bună cu nepoţii mei şi o priză constantă la copii. Credeam că le ştiu pe toate, că totul este sub control doar să apară copilul.

O aşteptam pe Ozana şi l-am găsit pe Emi. Am început relaţia noastră de mamă şi fiu destul de abrupt, el confuz şi eu speriată de moarte. M-am înhămat la relaţia noastră cu seriozitatea cu care m-am dus la şcoală sau încep astăzi un nou proiect la job. Mi-am planificat totul, am organizat totul, dar apoi planurile au rămas pe hârtie. Viaţa are propriul ritm şi nu e mereu un vals sau tango.

Am tremurat de frică la prima febră mare, m-am plimbat răvăşită pe străzi la fiecare diagnostic al psihiatrilor, am râs de fericire la fiecare cuvânt nou şi m-am minunat, ca de a 13-a minune a lumii, la fiecare dovadă de inteligenţă. La prima serbare, primul Moş Crăciun, am mobilizat familia şi prietenii de parcă nu exista altceva mai important pe lume. Primul iepuraş l-am aşteptat înfrigurată iar prima zi de naştere a aruncat în aer bugetul familiei împreună cu bruma de minţi rămasă.

Primul 1 iunie ne-a întâmpinat cu baloane şi tort printre mici prieteni, primele petreceri le-am notat cu religiozitate în calendar, prima diplomă obţinută la grădiniţă stă la loc de cinste, prima întâlnire cu marea ne-a relevat un băieţel curajos şi curios, prima plimbare cu telecabina, la Sinaia, sau cu trenuletul (noi tot mai credem că era Thomas) au rămas notate în zâmbetul de pe faţa piticului.

A trecut un an de când l-am întâlnit, pentru prima oară, într-un birou din Bacău, pe băieţelul speriat care nu vorbea şi care înţelegea prea puţine din lumea asta. Astăzi nu mai e nici urmă din acel băieţel iar eu mă simt de parcă e al meu din totdeauna.

Doar că eu nu sunt mamă dintotdeauna, ci doar de un an. Am pierdut etape importante din viaţa lui pe care nu mă cramponez să le regret ci  ele mă împiedică să fiu o mamă relaxată, o mamă care se simte în control. Când e trist mă tem de amintirile lui, când plânge fără un motiv concret mă tem să nu aibă coşmaruri, când ţipă mă tem să nu copieze un model văzut în prima copilărie, când refuză să facă ceva mă tem să insist pentru ca să nu se simtă presat… Nu ştiu dacă anii ce vor să vină mă vor salva de temerile mele, dacă vor şterge din mintea lui inocentă întâmplările nefericite,dacă se va simţi mereu ocrotit sau în siguranţă.

Ştiu doar că astăzi mulţumesc sorţii pentru întâlnirea divină.

Îmi spunea cineva zilele trecute că nu mai crede în oameni,  că nu mai există oameni buni. Asta ar însemna să acceptăm că nici noi nu suntem altfel.  Iar eu nu pot să accept.  Mai mult decât atât, deşi au fost oameni care m-au dezamăgit, care mi-au zdruncinat din temelii  încrederea,  au apărut mereu alţii care m-au surprins prin gesturile lor simple, fireşti, de bunătate.

Aşa am cunoscut-o pe Mara. Îmi scrisese odată, pe blog, în legătură cu adopţia, iar eu i-am răspuns atunci cum am putut mai bine. Dar asta a fost tot.

Peste luni, Mara avea să-mi lanseze o invitaţie la mare în apartamentul ei din Năvodari. Pare ireal într-o lume grăbită, stresată de siguranţa slujbei de mâine şi de preţurile de astăzi,  ca cineva să te invite în casa lui, fără să ştie cine eşti, doar pentru că l-a atins povestea ta.

Dar aşa s-a întâmplat. Şi pentru că unul dintre cei mai grei ani din viaţa mea s-a scurs lent, cu zile bolovănoase,  fără speranţă uneori, cu încercări care mai de care mai provocatoare, am răspuns şi eu Marei fără să stau pe gânduri.

Am vorbit de câteva ori la telefon, destul de scurt pentru că şi Mara are un băieţel de aproape doi anişori, care o ţine mereu în priză, dar şi pentru că pe ea o caracterizează eficienţa. Apoi, într-o seară de vineri, ne-am pornit spre mare cu o oprire scurtă în Bucureşti, pentru a ridica cheile de la apartament chiar de la Mara. Aveam emoţii. Nu ştiam cine este femeia asta care s-a decis, în cuvinte puţine şi la obiect, să ne ofere mie şi familiei mele o vacanţă la mare. Am întalnit, doar pentru 5 minute, o femeie de aproape aceeaşi înălţime cu mine, de aceeaşi vârstă, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Am făcut cunoştinţă, Emi s-a oferit să o şi pupe pe obraz în timp  ce ea îi explica traseul lui Răzvan, şoferul familiei.

Mara mai avea treabă în Bucureşti şi avea să ni se alăture peste câteva zile. M-a  copleşit încrederea unei străine care îmi oferea apartamentul ei, în absenţa ei, fără să mă cunoască. Aveam să aflu că aşa e Mara şi că nu era pentru prima oară. Unii adună câini vagabonzi de pe stradă, îi oblojesc, îi hrănesc… Mara adună oameni. Nu se încurcă în cuvinte, vorbeşte repede, aşa cum se şi mişcă, e directă şi mereu concentrată, parcă,  pe „a face”.  Mara ştie mereu ce vrea, munceşte mult şi bine, adună în jurul ei, ca o cloşcă, prieteni, vecini, familie şi străini, dirijează viaţa ei, uneori şi pe a altora, visează în tăcere, din pudoare, arată mereu puternică, deşi e sensibilă pe dinauntru (am reuşit să văd asta în ciuda scuturilor de apărare), vorbeşte mult şi grăbit de parcă se teme că nu mai are timp.  Nu poţi să zaci lângă Mara, instinctiv îţi sufleci mânecile şi treci la treabă. Între două  fraze şi trei răsuciri magice de mână treaba este gata.

Mara, are, ca şi mine, un soţ mai tânăr decât ea, s-a căsătorit mai târziu, aşa cum am făcut şi eu, şi-a cunoscut soţul pe internet, la fel ca mine, şi are un băiat adoptat. Să fie întâmplare că ne-am întâlnit? 

Eu îi mulţumesc sorţii că mi-a dat să descopăr, în august, Marea Neagră la Năvodari, cu Mara, într-un an în care, financiar, nu îmi puteam permite o vacanţă.

Sunt din generatia celor care s-au voluntariat intens in copilarie la cules de cartofi, la maturat de parcuri, la “placute” de 23 august, la colectat sticle si borcane, cules de tei, curatenia generala a scolii…etc. Cel mai umilitor mi se parea maturatul parcului cu tarnul, duminica, pe la varsta de 14 ani. Am pastrat o aversiune fizica fata de orice exchibare publica a “veleitatilor” de gospodina. Atarnatul de geamul clasei cu somoiogul de ziar in mana, la final de an scolar, culesul castanelor,  marsurile nesfarsite la antrenamente in Parcul Tineretului,  transpirata, cu gatul uscat de sete, fara acces la o toaleta, mi-au atrofiat toate sentimentele civice.

 Dupa revolutie, in primii ani, cunoasterea  limbii engleze mi-a dat acces la seminarii si expuneri pe tema voluntariatului. Erau multe ONG-uri americane care veneau sa ne predea lectia implicarii civice, a voluntariatului, in seminarii dedicate proaspetelor organizatii neguvernamentale infiintate in Romania. Faceam interpretare cu pumnii stransi de indignare, facand eforturi sa nu spun  cat voluntariat a facut romanul pentru stat si ca de la mine statul, societatea, nu mai vede niciun deget.

Anii au trecut, am inceput si eu sa primesc emailuri, ca voi toti, prin care sunt rugata sa donez bani pentru cineva care se stinge, sa donez sange dintr-o grupa rara…Nu le-am bagat in seama nu pentru ca am inima de caine ci pentru ca am sunat odata la  un numar si apoi am fost taxata pe factura ca pentru un numar special (de genul celor cu 89).

Si totusi, un email venind de la o prietena mi-a atras atentia in primavara lui 2009. Era vorba despre cazul unui tanar bolnav de leucemie. Dragos avea 19 ani, era clasa a 12-a, si zacea in spital, asteptand sa moara, tratat cu spirt pentru leucemie acuta mieloblastica. Nu stiu sa explic de ce acest email si nu altul. Prietena mea, Carmen, ne scria indignata mai multor oameni descriind cazul si cerand sa luam atitudine. Carmen a facut rost de numarul mamei, a mers si l-a vizitat in spital.

Dragos era un băiat care intr-o zi de noiembrie, in 2008, afla că are leucemie. Mai apoi, afla ca boala lui este chimiorezistentă si ca  are nevoie de un transplant de celule stem in strainatate pentru ca in România nu exista un Registru al donatorilor neinruditi de celule stem.

Fara se ne cunoastem intre noi, o mana de oameni am inceput o lupta contra cronometru pentru salvarea lui Dragos, care se afla pe un pat de spital asteptand ca semenii lui sa faca ceva pentru ca autoritatile nu faceau nimic. Zeci de emailuri, telefoane si memorii, din partea noastra, nu au reusit sa dezmorteasca niste oameni, aflati in pozitii decizionale, la Directia de Sanatate Publica si Ministerul Sanatatii, pentru ca Dragos sa primeasca o sansa. Decizia a fost rapida: miting.

Mare a fost mirarea comisiei din cadrul Primaria Capitalei, cand doua „nebune”, persoane fizice, solicitau de azi pe maine aprobare pentru un miting de 200 de persoane. Procedura de aprobare dureaza cel  putin o saptamana, raspunderea penala este mare, a celor ce isi asuma rolul de organizator, iar strangerea a 200 de oameni in cateva ore pare o utopie. Si totusi, „nebunele” au solicitat audienta la Primar, au amenintat ca se leaga de stalpul primariei si de acolo nu pleaca, ca o sa cheme televiziunile. „Nebunele” pareau coerente si hotarate, asa ca au primit aprobarea.

A doua zi, cu fluiere, pancarte incropite, cu un memoriu in mana, mitingul era in toi in fata guvernului. Peste noapte se trimisese si comunicatul de presa televiziunilor si ziarelor, comunicat in care se spunea ca niste cetateni indignati au decis sa nu mai ramana indiferenti la abuz si birocratie. Colegii lui Dragos s-au adunat in numar mare, adusi de fosta invatatoare a acestuia, toti inarmati cu hartiute de la parinti, prin care isi dadeau acordul pentru prezenta lor acolo.

Astazi, mi se pare incredibil cand ma gandesc la toata desfasurarea asta de forte. Cum sa organizezi un astfel de miting in 24 de ore? Daca ar fi fost vorba despre cineva din familiile noastre am fi fost in stare? Cum am putut sa ne gandim la atatea detalii in doar 24 de ore cand niciunul dintre noi nu mai organizase in viata lui un miting. Un secretar de stat a venit sa ne vada si sa discute cu organizatorii, un reprezentant al guvernului a traversat strada la noi ca sa ne afle doleantele. A doua zi, in sedinta de guvern, dosarul lui Dragos a fost aprobat pentru obtinerea finantarii prin ordinul 50. Dragos putea pleca in Israel pentru transplantul de celule stem. A inceput nebunia: raportul medical, traducerea lui de transport medicalizat la aeroport, transport medicalizat insotit de un medic, preluarea pacientului la aterizare, cazare in Israel pentru mama lui Dragos, biletele de au avion…Toate au fost obtinute rapid si gratuit prin mobilizarea unor oameni extraordinari (doctorul Raed Arafat, agentia de transport aerian, maicute plecate la rugaciune pe pamantul sfant, consulatul roman de acolo..)

Cine eram noi? Nu eram rude cu Dragos, in afara de Carmen, nimeni nu l-a cunoscut personal, si totusi eram in stare sa mobilizam resurse despre care nici nu stiam ca exista.

Din pacate, Dragos nu a supravietuit transplantului. Trupul lui a fost prea slab si nu a mai putut lupta. Dar dupa el au mai urmat Alexandra Ostafi, 23 de ani, care s-a reintors la facultate dupa un an de tratament la clinica Louis Turcanu, din Timisoara, unde noi am indrumat-o; Alexia Toma, 4 ani si o tumoare cerebrala de netratat in Romania, pe care am ajutat-o sa plece in Franta prin formularul E 112, dar si altii. Am inteles, mai apoi, ca voluntariatul este bun, ca oamenii pot schimba ceva, ca „ sistemul” nu ne guverneaza ci noi il guvernam, trebuie doar sa decidem asta.

Despre alte intamplari grave, duioase, emoţionante sau amuzante, poti citi pe http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ , iar site-ul te provoacă si la un concurs cu premii generoase, daca accepţi sa dezvalui tuturor, cu sinceritate si talent la scris, cele mai intense momente din viata ta.

Discutam  zilele trecute, ca fetele,  cu o prietena si fiecare dintre noi povestea de acasa. Din ciclul asa da si asa nu, ce nu mai vrem noi, fetele,  sa inghitim zilele astea…limbile s-au dezlegat. Am inteles, astfel, ca nu sunt singura femeie obsedata ca nu cumva sa urmeze destinul mamei.

Imi povestea prietena mea ca ea a inghitit prea multe, ca a fost toleranta atatia ani de casnicie, dar acum nu mai e dispusa sa faca niciun compromis. Desi nu par, sunt un bun ascultator, asa ca am imbiat-o sa descrie problema.

Un exemplu casnic s-a evidentiat imediat: vasele. Ca ea nu mai vrea sa spele vasele dupa cina, ca e obosita, lucreaza ore lungi si prea le face ea pe toate… Senina,  ii spun: “ dar da-le …doamne iarta-ma de vase, nu le mai spalati”. Dar ea, indarjita,  continua sa-mi explice ca el nu le spala si ea nu suporta sa le lase peste noapte in chiuveta, iar daca le-ar lasa ar sta acolo zile in sir si s-ar imputi.

Eu, dragii mei, nu cred ca vasele ar ramane acolo la nesfarsit,  dar ce te faci cu protagonistii care considera spalatul farfuriilor (cred ca 3 la numar pentru ca atatia membrii are familia) o chestiune de ambitie personala, de cedat in favoarea celuilalt ? De unde concluzia ca alta-I miza. O intreb “dar cand v-ati cunoscut, el spala vasele?”. Ea se opreste pentru o secunda si apoi, razand, imi raspunde “nu mai stiu”.

Cand ne indragostim nu-l auzim ca sforaie, nu ne derajeaza ca se scarpina, ca nu spala vasele, nu citeste carti si prefera meciul de la televizor in locul cinei in familie. Mai tarziu, uitam ca noi stiam toate astea si preferam sa ne mancam ficatii adunand, cu obida, in gand toate „greselile” lui si „sacrificiile” noastre. Ne-am nascut victime pentru ca mamele noastre au fost victime.  Asa de tare ne „doare” sacrificiul calcatului, al gatitului, al spalatului vaselor incat am uitat ca a fost odata cand ne placea sa facem asta pentru ca-l iubeam, iar daca astazi nu mai putem nu se sfarseste lumea cu asta si putem fie sa economisim si sa platim pe altcineva sa faca asta pentru noi, fie sa facem haz de necaz si sa le mai lasam si asa. Dar, putem?

Eu din discutia cu prietena mea am ramas cu o singura constatare: eu de sapte ani spal vase. Nu mi-a trecut pana acum prin cap sa le trec si pe-astea pe lista „sacrificiilor” si ma si mir de mine. J Pai ce, credeti ca nu am si eu discutiile mele cu sotul? Doar ca pe mine nu ma deranjeaza ca nu citeste, nu citea nici cand l-am cunoscut, ca uneori prefera sa ia cina singur in fata meciului de la televior, mai bine fericit la meci decat absent langa mine si cu mintea la meci, ca vrea sa iasa la bere cu baietii, ca vrea pe stadion cu prietenii… Doar  am si eu momentele si nevoile mele, pe care el le respecta.

Cine spune ca nu are niciodata discuti absurde, aducatoare de nori negri neasteptati, nu-l cred. Eu am depistat ce ma scoate din minti spontan si ma tranforma intr-o scorpie:

1. Poate diseara stai si tu cu copilul ca sa ma uit si eu la meci. Tradusa in capul meu propozitia suna: E randul tau sa stai cu copilul ca vreau si eu sa ma distrez. Ce te faci daca toata ziua am stat deja cu copilul si am mai si gatit, spalat, calcat, cu el de gat? Jur ca nu am nimic impotriva sa stau cu copilul in continuare, doar sa-mi spuna frumos „ te rog frumos sa stai tu cu copilul ca sa vad si eu meciul”.
2. Crezi ca poti sa stergi si tu parbrizul? Tradusa in inima mea propozitia suna: poti sa faci si tu macar atata? Dar cum, eu nu fac nimic? Tocmai eu care spal, calc, fac curat, mancare si merg la serviciu? Cata nerecunostinta!!!  De ce nu poate sa-mi spuna simplu: „te rog sa stergi parbrizul”?
3. Crezi ca mancam in 15 minute? Adica: mai dureaza mult masa aia? Pai ce, sa ma sui eu in oala sa fiarba mai repede? Eiii….Nu el strica, ci mama lui care nu l-a invatat sa gateasca. Dar ce, eu nu tot de la serviciu vin? De ce nu poate sa-mi spuna dragastos: „te-as manca pe tine de foame ce imi este”?
4. Mai dai vreo trei telefoane? Adica ce, eu vorbesc mult la telefon? Pai muncesc! Sunt telefoane de serviciu, telefoanele unor prieteni dragi ce au nevoie de mine, telefoanele unor parinti cu copii bolnavi care asteapta un cuvant bun de la mine…Ce, eu in reprosez lui cand se intinde la cate un telefon cu un amic si dezgroapa toate amintirile? De ce nu imi spune simplu:” Imi este dor de tine, baga-ma si pe mine in seama”?

Uff, toate astea dezlantuie scorpia care dezgroapa dureri adanci ingropate ce se rostogolesc, apoi, ca un bulgare ce o ia la vale si creste si creste…

Daca pentru o clipa am gasi in noi puterea sa spunem „Stop! Ma ranesti de moarte cand spui asa, am impresia ca imi faci reprosuri nemeritate. Te rog sa nu-mi mai vorbesti asa. Viata este simpla, hai sa ne vorbim simplu”. Putem?

 Ce  anume dezlantuie scorpia din tine?

Am crescut intr-o familie numeroasa, 4 copii si 3 adulti, intr-o cutie de bloc comunist, cu patru camere si doua rest rooms, cum ar spune americanul. Intimitatea era ceva foarte greu de obtinut iar lucrurile personale, cele pe care nu vrei sa le imparti nici macar cu sora ta, erau aproape o utopie.

Adolescenta a asezat lucrurile in matca lor odata cu conturarea personalitatilor. Asa am inceput sa-mi delimitez spatiul, sa merg la baie ca la camin cu prosopul si gentuta de cosmetice dupa mine. Ideea ca cineva ar putea sa se stearga pe prosopul meu, ar putea sa-mi bea din pahar sau sa-si vare degetele in farfuria mea ma ingrozea suficent de mult incat sa mi se faca rau fizic.

Sunt celebre povestile cu mine turnand o sticla de spirt pe mainile unui baiat care tocmai omorase un gandac, ajutandu-se de un lemn, sau cu mine renuntand la masa de pranz dupa ce o persoana din gasca s-a amuzat infigandu-si furculita in farfuria mea.

Anii nu au atenuat spaimele mele. Ajunsa la casa mea, am organizat totul astfel incat fiecaruia sa-i fie clar care sunt lucrurile lui. Am seturi de prosoape pe culori, de genul ptr el si ea, asa incat confuzia este imposibila. Prosoapele lui Emi sunt toate cu desene si el si le recunoaste fara probleme. Fiecare membru al familiei are coltul lui cu cosmetice si bureti/perii in baie, musafirii primesc la sosire asternuturi si prosoape proaspat spalate  care aterizeaza, la plecare, in cosul cu rufe. Nimic neobisnuit, am putea spune.

Si totusi…Am mers in vizita la o colega de serviciu care m-a asigurat ca de abia schimbase prosopul la baie, asa ca sa ma sterg cu incredere pe maini. Am observat cu mirare sonora ca avea doar un prosop in baie, desi existau 3 membrii in familie. Ea  mi-a raspuns senina ca toti 3, ea sotul si copilul, folosesc un singur prosop (pentru fata si corp). Mi-am stapanit cu greu reactiile.

La socrii mei sunt mereu invitata sa folosesc cu incredere prosoapele din baie. Soacrei mele nu i-a trecut niciodata prin minte sa scoata prosoape curate ptr noi si se mira sincer ca vin de la Bucuresti cu propriile prosoape.

Ezit cu dibacie sa innoptez pe la prieteni ale caror obiceiuri casnice nu le cunosc in amanunt, nu plec de acasa fara asternuturi si prosoape la mine, sunt mereu socata sa vad, atarnand dizgratioase in cui, prosoape uzate si decolorate  sau asternuturi a caror culoare la origine este cu greu identificabila. Am matusi la care evit sa mananc de frica tacamurilor ce poarta urme ale meniului de la ultima vizita, persoane care ma fac sa inventez indigestii de teama manichiurii lor neingrijite cu urme vizibile de murdarie sub unghii. Au gatit cu unghiile alea?

Am cosmaruri cu persoane care rastoarna in cratita resturi de ciorba sau tocana ramase in farfurie pentru ca ele urasc sa risipeasca mancarea. Daca ma servesc si pe mine din cratitile alea? Brrr.!

La birou am cana mea, adusa de acasa, nu incep ziua pana nu imi sterg singura biroul, mouse-ul si tastatura, nu imprumut niciodata nimanui nimic din “echipamentul personal”, ma spal pe maini de zeci de ori…

Nu fac schimb de rujuri cu prietenele, nu imprumut pieptenele, doamne fereste sa-mi ceri putin pudra ca ti-o fac cadou, nu pot sa-ti dau sa bei din sticla mea de apa decat daca ti-o ofer cu totul, nu pot sa musc din marul tau…

Sunt nebuna? Sunt singura purtatoare de astfel de fobii?

Am citit zilele trecute, în Dilema Veche,  povestea lui Fanny Chartres, franţuzoaica exilată de bună voie la Bucureşti. Fanny spune că Bucureştiul este cartea ei preferată.

Eu m-am născut în Bucuresti şi sunt mândră de asta, deşi nu am niciun merit.  

Când eram mică şi mergeam în tabere mă distra foarte tare că orăşelele mici, provinciale, în care poposeam ne primeau cu “groază” murmurând a dezaprobare: “au venit bucureştenii”. Eram mai dezinvolţi, mai independenţi,  mai puţin sperioşi, mai greu de stăpânit, vorbeam altfel şi  luam oraşele cu asalt pentru că ni se cuvenea totul.

Adolescentă fiind, hoinăream ore întregi pe străzi desculţă, cu pantofii în mână, încântată pentru că în centru nu mă cunoaşte nimeni. În Bucureşti nu dădeam bună ziua toată ziua când mergeam pe stradă, puteam să fiu sfioasă la mine în cartier şi năbădăioasă în celălalt colţ al oraşului, dacă chiuleam de la şcoală nu mă vedeau vecinii ca să mă spună părinţilor, Cişimgiul avea suficiente căi de acces ca să-ţi poţi da întâlnire cu câte un băiat la fiecare oră, fără ca ei să afle unul de celălalt, transportul în comun întârzia suficient cât să poată acoperi o întâlnire ilicită, neaprobată de părinţi, bibliotecile şi parcurile îţi stăteau la picioare, discotecile erau şi ele suficiente…

Am crescut, au trecut anii, democraţia ne-a invadat vieţile, fie că am fost sau nu pregătiţi pentru ea, dar Bucureştiul a rămas în inima mea acelaşi. De acasă şi până in centru fac acum o oră şi jumătate în loc de 20 de minute, cum făceam în urmă cu 20 de ani, praful s-a înmulţit, clădirilor gri şoriciu li s-au alăturat construcţii semeţe din sticlă, populaţia s-a înzecit şi diversificat, parcurile au locuri de joacă pentru copii, alte parcuri au fost înlocuite cu benzinării…

Şi totuşi iubesc Bucureştiul!

Clădirile ce stau să se dărâme mă îmbie cu poveştile lor, străzile au încă parfum de sfârşit de secol 19, eu ştiu să numesc străzi cu cel puţin 3 nume (unul de dinainte de comunism, numele dat străzii în comunism şi numele democratic). Mai merg încă la Beldiman deşi băcănia s-a dus de mult, cu tot cu tanti care îşi trata reumele la mama la policlinică şi ne dădea salam pe sub tejghea. Îmi duc copilul în Libertăţii deşi pot să mă redresez şi să-l numesc Carol. Conduc mereu grupuri de americani să viziteze Casa Poporului şi le povestesc despre Cinematograful Modern şi filmele indiene pentru că acolo era cartierul meu. Astăzi, spre deosebire de acum 20 de ani, îmi pot permite să intru la Capşa si să iau cina, fie doar cu ocazii de business.

 La mine în cartier mai există încă mercerie, atelier de reparat pantofi, umbrele şi pălării, mai există legătorie şi dactilografie. Nu ştiu dacă îşi mai repară cineva umbrela sau pălăria astăzi, dacă în era lui facebook mai are cineva nevoie de dactilografie, dar eu aş vrea prăvăliile astea veşnice.

Duminica mă ducea unchiul George la Casata ca să mănanc profiterol şi mă simteam buricul pământului.  La Athene Palace, în spate, exista cea mai râvnită cofetărie cu bunătăţi de luat acasă şi acolo făceam de sărbători cozi interminabile pentru bomboane de ciocolată, praline şi alte cele. În clasa a 10-a, colega mea Roxana, fiică de măcelar, plină de bani, ne punea să chiulim şi ne ducea cu taxiul la cofetărie, ne îmbuiba de bunătăţi pentru ca să ne întoarcem la timp pentru ora următoare. Era cea mai bezmetică aventură! S-a terminat aventura când a observat măcelarul că Roxana fura bani de acasă. La Foişorul de Foc mai există şi astăzi convrigăria de unde liceenii de la Filologie-Istorie nr 1 (astăzi Iulia Haşdeu) cumpărau sfori întregi de covrigi. Mai există Oborul unde, când se băga ceva, profesoara de limba rusă făcea coadă şi ne lăsa de izbelişte.

Mai merg şi astăzi la film la Patria şi râd în sinea mea de vremurile în care urmăream filmele cu picioarele ridicate ca să nu simţim şobolanii mişunând pe la picioare, trec nostalgică pe lângă Cinematecă, mă plimb pe Lipscani în căutare de stambă pentru rochii de vară, aş mai bea o bere la Hanul lui Manuc dacă nu ar fi de-o veşnicie în renovare, trec podul spre Mitropolie şi îmi aduc aminte ce urât mirosea Dâmboviţa a mâl, înainte de a fi asanată , atunci când prin faţa magazinului Unirea mai existau încă linii de tramvai.

Iubesc Bucureştiul cu toţi miticii săi, cu transpiraţia din tramvai, cu femeile uşoare de pe Ştefan Furtună, cu  circurile foamei transformate in Mall-uri, cu verdeaţă, cu poluare, cu viaţa de noapte, cu zgomot de tramvai, cu greve, cu gropi, cu trotuare cu sau fără borduri, cu înghesuială, cu hoţi şi bişniţari, cu paparazzi, cu televiziuni şi ziare, cu vedete şi fiţe, cu cerşetori…

 Mă întorc fericită mereu la Arad, m-am îndragostit nebuneşte de Maramureş, vara trecută, îmi place Sibiul, vreau la Turnu Severin, mă încântă Timişoara, sună bine Iaşul, a fost plăcut la Satu Mare…dar aleg Bucureştiul.

Nu sunt jurnalist si nici scriitor. Şi totuşi mă expun şi-mi expun viaţa şi gândurile pe blog. Nu este o meserie în sine ci mai degrabă un hobby, o exchibiţie asumată a ceea ce sunt, mă frământă şi mă încântă. Cu limitele de rigoare, evident.

Fără să calculez apriorii, m-am expus oprobiului public pentru neputinţele mele, pentru tristeţile, planurile şi emoţiile mele. Nu ştiu să scriu decât despre ceea ce ştiu şi ceea ce ştiu este viaţa mea. O povestesc pe blog cu nuanţe, din pudoare şi precauţie.

Dar asta mă expune. Mă întâlnesc cu o vecină pe care nu am văzut-o de mult şi-mi spune că ea este la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea pentru că-mi citeşte blogul. O cunoştinţă ţâţâie a dezaprobare pentru că m-am plâns că Emi nu are bunici la ţară. Nici copilul ei nu are şi nici ea nu a avut în copilărie şi nu se mai vaită atâta. O prietenă dragă, aflată în cealaltă parte a ţării, mă sună foarte foarte rar pentru că ea se simte în permanent contact cu mine citindu-mi blogul. Pe blog nu-mi scrie din timiditate, iar pe email din lipsă de timp. Oameni pe care nu i-am văzut decât de două ori în viaţa mea cred că au înţeles cine sunt şi cum sunt pentru că-mi citesc blogul. Naşul meu de cununie spune că persoana care scrie pe blog este cu totul diferită de ceea pe care o cunoaşte el, e mai sensibilă şi introspectă.

Sunt şi aşa, dar şi altfel.

Vorbea Simona despre cum devine imposibil să mai critici pe cineva pentru că ajungi să-i cunoşti, să fii amic cu toţi. De aceea, blogăriţa nu poate să scrie despre vecinii ei care fac grătar în parcare, lângă pubela de gunoi, în fiecare seară, şi-i taie roţile de la maşină pentru că îndrăzneşte să solicite respectarea legii. De aceea, nu poate scrie despre prieteni abuzatori, despre rude care dezamăgesc, despre furt şi minciună, despre egoism, despre gânduri sinucigaşe. Totul se judecă şi se condamnă!

Am auzit-o pe Alice oftând de câteva ori pentru că cititorii ei nu fac diferenţa între cărţile ei şi viaţa ei, venind la întâlnire cu întrebări despre soarta personajelor din poveste. Am văzut eu cu ochii mei priviri dezamăgite la aflarea veştii că personajele cu pricina nu există în realitate.

Eu nu pot să spun decât că poveştile mele sunt adevărate, sunt poveşti de blogăriţă, cu fapte reale. Filoloaga din mine le nuanţează, le dă o notă dramatică atunci când simte nevoia sau o notă jucăuşă, glumeaţă, când intenţia este să amuze. Femeia din mine îşi păstrează cu zgârcenie intimiţăţile, şoţia îşi protejează din condei căminul, mama şi fiica îşi dozează tristeţile.

Cu obligaţia de a posta ceva nou la fiecare 5 zile, între nevoia de a scrie deschis despre viaţa mea şi de a-i proteja pe ceilalţi, dar şi pe mine de reacţiile celorlalţi, cu presiunea de a capta atenţia şi a strânge cât mai multe postări, vin în faţa voastră şi vă rog să mă citiţi.

 Dacă mă certaţi sau mă judecaţi, dacă mă compătimiţi sau urâţi, îmi asum. Sunt riscurile meseriei de blogăriţă.

Obosită, cu resurse găbjite prin cotloane neumblate, dar cu conştiinciozitate, m-am apucat să-mi salvez ultimul an de doctorat şi să-mi pun lucrurile în rânduială.

 Am dat examenul de sesiune în iunie, iar luni, 5 iulie, am examenul restanţă pentru că în iarnă nu m-am prezentat.

 Ştiu, profesorii nu mai primesc sporuri, implicit sporul de  grad sau doctorat nu mai are valoare, să faci cercetare sau să fii dascăl e o sinucidere financiară în România  lui 2010, şi totuşi parcă n-aş arunca pe apa Sâmbetei trei ani din viaţa mea, trei ani de emoţii, nopţi enervant de scurte, nopţi enervant de lungi…, în sau în afara sesiunii, zile furate familiei, ore tremurate pe la uşi , cărţi scumpe, cărţi rare, cărti de negăsit, interviuri, cercetare cercetare cercetare…

 Apele au navălit peste noi, TVA-ul a luat-o razna, pensionarii abia ce-au respirat adânc, scăpaţi ca prin urechile acului cu pensiile neciuntite, urmează valuri de disponibilizări. Dar mie îmi arde de doctorat!

 Are Chira socoteală, aşa spunea bunica din partea tatei. Şi eu am o socoteală şi nu mă abat niciodată de la planurile mele.

Aşa că, vie sfârşitul lumii au ba, eu luni am examen.

Suntem datori să învingem supravieţuind, aşa îmi spunea mama. De aceea am privit mereu înainte. Şi când un hop a apărut, m-am uitat în depărtări să văd ce urmează. Nu am avut timp să plâng prezentul niciodată.

 Şi totuşi, de-o vreme am obosit şi tare aş vrea o pauză de la viaţă. Spun, cu Arghezi în gând,:

“Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în cînd, câte un pui de înger.“

 Atunci când temerile apar la ceasul zgribulit al dimineţii spun: lasă-mă, Doamne, să dorm nesimţirea pentru vreo 20 de ani. Şi apoi m-oi trezi să continui ce-am început.

 Camellia m-a provocat să vorbesc despre calitatea vieţii noastre şi nu-s capabilă decât de infinite tristeţi. Nu mi-ar ieşi decât liste interminabile de absenţe.

 Alice ne spune cum s-au scurs ultimele ei 6 luni şi mai adun o valiză de tristeţi la bagajul meu cu absenţe.

Eu n-am scris nicio carte, n-am sădit un pom, n-am născut un om, cure de slăbire nu mai ţin de mult, de iubit …iubesc cu sentimentul castrant al datoriei.

Amalia, draga mea, nici măcar Parisul nu l-am văzut.

 “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu frunct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. “