fbpx
„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Aniversare dureroasă

de

mama 001

În noaptea asta se împlinesc 18 ani de când am pierdut-o pe mama. Îmi aduc aminte perfect. Începea sesiunea de iarna şi trimestrul doi. Eram profesor suplinitor de limba engleză la Liceul IOR.

Petrecusem Revelionul acasă , cu ai mei. Aveam inima frântă de o iubire neîmplinita şi refuzam să impart durerea cu mama. Îmi aduc aminte perfect de discutia aprinsa avută cu o săptămână înainte. Îmi aduc aminte şi de seara în care mamei i-a fost foarte rău şi şi-a prezis moartea. Ne-a pus atunci să promitem diverse lucruri. Distraţi şi convinşi că este inutil am promis cu toţii tot. Numai eu aveam să mă ţin de cuvânt.

Îmi aduc aminte şi noaptea. Ne-am uitat la o emisiune cu Ţociu şi Palade şi am râs necontenit. Am adormit amuzaţi.

După miezul nopţii avea să ne strige tata să-l ajutăm. Mama intânsă pe gresia rece din bucătărie. Apă, zahăr, puls, limba, oglinda, salvarea…Confuză mi-am privit vecinul cum îmi duce mama în dormitor în loc să o scoată pe uşă pentru ca să o ducem la maşină. Ma uitam fix la el şi eram convinsă că nu ştie ce face.

Apoi o avalanşă de comenzi. Spal-o până nu se răceşte, îmbrac-o, acoperă oglinzile…

Am copilărit vizavi de cimitir şi mi-a fost mereu frică de morţi. Coliva mi se părea bucăţică ruptă din corpul morţilor şi fugeam de ea ca de năpârcă. Nici astăzi nu mănânc colivă.

Dar pe mama mie  mi-a fost dat să o spăl şi s-o îmbrac. Nu mi-a fost frică. I-am făcut şi unghiile. Restul zilelor s-au scurs cu mama îmbălsămată pe canapeaua din sufragerie, cu casa plină de oameni, cu tata care ne ruga obsedant să nu ne dăm în spectacol, cu nopţi lung-scurte de priveghi…

Şi apoi ziua în care a trebuit să o las să plece pentru totdeauna…

Nu i-am spus niciodată “Te iubesc!”. Şi nici iertare nu am apucat să-i cer. Dar mi-am ţinut promisiunile toate şi am făcut mai multă şcoală decât visa ea pentru mine.

Nu m-a văzut mireasă şi nici pe sora mea cea mică. A murit cu câteva luni înainte de programata nuntă a fratelui meu, deci nici pe el nu l-a văzut mire. Şi-a cunoscut un singur nepot şi şi-a văzut o singură fiică mireasă. Aşa cum era ea la nunta surorii mele mai mari mi-o aduc aminte mereu.

Aşa cum era cu mine în braţe, când eram mică, mi-o doresc mereu.

Merg rar la cimitir şi atunci când merg retrăiesc tragedia toată.

Nu ştiu dacă a fost vreodată fericită. Sper doar că a avut mici bucurii.

În noaptea asta, de parcă a fost ieri, mă întorc în timp şi-mi doresc să pot să rescriu destinul ăsta nedrept.

Tag-uri:
· · · · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Cata tristete … Imi pare rau Ane pentru durerea ta , port in suflet una identica si stiu cum e . Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul in pace !

    Marina 9 ianuarie 2012 8:31 PM Răspunde
    • Marina, sa ai putere. Eu ma gandesc la momente castigate, ce am trait noi doua impreuna. Dar ma dor si clipele pe care nu le-am impartit cu ea. Ma bucur ca Emi o cunoaste din poze (puse la mare cinste pe bufetul din sufragerie) si din povestile mele. Stie ca mamaie Adriana, sotia lui tataie Titi, doarme la Doamne doamen si ca uneori mergem sa punem la cimitir flori. De Craciun i-a pupat poza de pe cruce si mi-a sfasiat inima de emotie.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:57 AM Răspunde
  • Emotionant textul tau. Nu se poate ca de acolo din ceruri sa nu vada ca ti-ai tinut toate promisiunile. Si e cu siguranta e mandra de toate lucrurile extraordinare pe care le faci. Dumnezeu sa o odihneasca in pace.

    Dana 9 ianuarie 2012 8:36 PM Răspunde
    • Dana, tu crezi ca ei mai sunt undeva in ceruri? Eu nu am facut inca pace cu dilema asta.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:55 AM Răspunde
  • Ane, mi-am pierdut mama cu 23 de ani in urma, cand aveam numai 18 ani. Nu am fost langa ea, a murit la spital, desi dorinta ei fusese sa moara acasa, in patul ei. Noi toti am crezut ca se va mai putea face ceva, n-am crezut ca va fi sfarsitul. Avea doar 53 de ani.
    Nu cred ca a fost vreodata fericita, iar micile ei bucurii le-a trait prin noi, copiii ei.
    Inca nu pot, nici acum, sa fac anumite lucruri cu care stiu ca n-ar fi fost de acord. De fapt, ma gandesc mereu ce-ar fi vrut de la mine si mereu am sentimentul ca n-ar fi fost multumita pe deplin.
    Merg rar la cimitir, pentru ca locuiesc departe, intr-un alt oras. Dar nici nu simt ca ar fi acolo. Acolo nu sunt decat o cruce si o movila de pamant.
    Am un nod de lacrimi in gat si nu stiu daca sunt pentru tine, pentru mine sau pentru care dintre mame…
    Dumnezeu sa le aibe in paza…

    Marilena Guduleasa 9 ianuarie 2012 9:07 PM Răspunde
  • O, ce frumos ai scris! Dar, ce trista amintire! Nici eu nu i-am spus tatalui meu ca-l iubesc si citind asta, am mai facut un pas spre decizia de a-mi calca pe mandria asta prosteasca – ce altceva ce sa fie, daca nu mandrie prosteasca?, de a-i spune. El stie ca-l iubesc, ii arat prin fapte, dar nu i-am spus si o voi face. Nu stiu de ce suntem noi, oamenii, plamaditi asa, zau. Eu iti multumesc pentru ca ne-ai impartasit povestea asta dureroasa si cred ca mama ta a fost fericita. Daca ai atatia copii inseamna – cred eu – ca ai si momente de fericire.

    olga 9 ianuarie 2012 9:36 PM Răspunde
  • Ane, mi-am pierdut mama anul trecut pe 28 iunie. S-a dus la 52 de ani…….
    Bucuria ei am fost noi, copii ei. Momente de fericire cred ca au fost putine sau chiar deloc. Bucuriile ei cele mai mari erau mereu realizarile noastre. A fost o mama minunata si un om extraordinar! Nu trece nici o zi in care sa nu ma gandesc la ea….. si dorul de a o strange in brate a inceput sa doara….
    Dumnezeu sa le odihneasca in pace…

    Raluca Nic 9 ianuarie 2012 9:42 PM Răspunde
    • Raluca Nic, cred ca asta ma doare si pe mine cel mai mult: nu cred ca a fost fericita.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:54 AM Răspunde
  • Ravasitor…ce cuvinte sa poata acompania textul tau?Mama e fiinta pentru care as implora cu toata fiinta mea nemurirea!!!

    georgiana 9 ianuarie 2012 10:17 PM Răspunde
  • Ane, imi pare atat de rau! 🙁

    camellia 9 ianuarie 2012 10:23 PM Răspunde
  • din pacate nu am cuvinte…
    dureros de multe asemanari, 90%…

    Simoniq 9 ianuarie 2012 11:30 PM Răspunde
    • Simoniq, este o durere pe care nu doream sa o aseman cu nimeni…Dar iata ca nu sunt singura care se lupta cu aceasta imensa pierdere.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:52 AM Răspunde
  • Trist … Cand ne mor parintii ne moare copilaria …

    Aurelia 10 ianuarie 2012 4:56 AM Răspunde
    • Aurelia, asta este. Imi este cumplit de dor sa mai fiu fiica mamei mele, sa ma simt ocrotita, sa o am vie, spumoasa si peste tot. Pentru ca Alba ca Zapada (avea fata alba, parul negru si ochii negrii ca taciunii) era mereu inconjurata de cei 4 pitici. Tot ce am invatat de la ea este viu in mine doar ea imi lipseste.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:52 AM Răspunde
  • Draga mea Helen!
    Eu consider ca moarte Nu exista, este doar o trecere „dincolo”, sunt sigura ca mama ta este foarte mandra de tine, pentru ca esti un om minunat… Dumnezeu s-o odihneasca in pace…

    Alina Vasea 10 ianuarie 2012 6:22 AM Răspunde
    • Alina, stiu ca lupti si tu umbrele tale si ca pentru tine plecarea tatalui este foarte recenta. Eu dupa 18 ani vad si simt de parca a fost ieri. Iti multumesc frumos pentru cuvintele tale.

      Anemari 10 ianuarie 2012 7:50 AM Răspunde
  • Draga mea prietena cu un suflet atit de mare si de frumos…stiu exact cum e durerea din sufletul tau..si eu l-am pierdut pe tata acum 9 ani..si parca a fost ieri.si imi e dor de el..si am trait si traiesc cu durerea ca..desi stiam ca moare…nu am fost in stare sa ii zic ca il iubesc.si am suferit mult din cauza asta..insa l-am visat intr-o noapte ca mi-a is stiu ca ma iubesti puiul meu drag…
    nici eu nu ma duc f des la cimitir..ce sa vad acolo?tata e cu mine si linga mine la fiecare pas,nu intr-o groapa,astupat cu pamant.
    Preotul meu zice mereu…cei plecati dincolo traiesc atita timp cit ne amintim de ei,ii iubim si cinstim..doar uitarea ii poate omori.
    asa ca..sunt convinsa ca mama ta e chiar linga tine,mandra de tot ce ai realiat si de tot ce faci..si mai ales mandra de frumoasa ta familie si de ce fel de om ai devenit..

    ade 10 ianuarie 2012 7:59 AM Răspunde
  • Eu daca as avea o fiica ce a infiat un puiuc de om, care mai si scrie asa, cu stilul tau, care se si implica intr-atatea, care se si autocritica subiectiv… as fi cea mai fericita mama si bunica din lume. Cred ca mama ta a fost si e fericita, cum altfel? Numai ca in atare timpuri, lumea nu zicea ca e fericita; ERA licarul ala din ochi, alteori vocea tremuranda, ori mana cu care ne mangaia crestetul…
    Iti multumesc ca ne-ai scris.
    N-am pierdut-o pe a mea, as minti sa zic „imi pot imagina cum e”.

    femeia fericita 10 ianuarie 2012 8:58 AM Răspunde
  • Helen, draga mea… Am convingerea ca mai sunt, ca nu se termina totul asa, ca moartea este o trecere.
    Dragostea unei mame pentru copiii ei nu poate fi oprita, nici macar prin moarte. Sunt sigura ca te vede, ca-ti simte dragostea. Sunt sigura ca nu e nimic pentru care sa fi asteptat ca tu sa-ti ceri iertare. Pentru ca e mama ta si te iubeste. Iubirea, mai ales cea a mamei, e si iertare…
    Nu stiu daca a fost fericita aici – dar privind mainile ei stranse in jurul tau, cunoscandu-te pe tine, cred ca a fost. A crescut patru copii. Cred ca asta aduce un soi de fericire care nu poate fi eclipsata de vreo nefericire din cele pe care viata le aduce.
    Cred ca e fericita acum. Si mandra de tine si de modul minunat in care duci mai departe tot ce te-a invatat. Cred ca a primit sarutul lui Emi si ca primeste fiecare gand al tau.
    Dumnezeu sa o odihneasca in Lumina si Dragostea Lui…

    Te imbratisez.

    MonicaG 10 ianuarie 2012 9:19 AM Răspunde
  • Ca scrii foarte frumos – stii deja…
    Roag-o sa-ti dea un semn, fii atenta si vei sti ca este doar Dincolo, in Lumea alaturata…
    nici acum, dupa 18 ani, nu e tarziu sa ii scrii cat de mult o iubesti. va auzi cu siguranta.
    Si iata, cum mereu, ajungem la aceeasi idee: ca Viata e un mare Dar…si moartea nu poate invinge Viata…

    IO 10 ianuarie 2012 11:57 AM Răspunde
  • e cumplit, nu am cuvinte… Ai mei traiesc si nici eu nu le pot spune „te iubesc”.. de ce?
    Multumesc pentru ce ai scris. Esti un om de la care am ce invata mult timp de acum incolo…

    Ioana 10 ianuarie 2012 12:06 PM Răspunde
  • Anemari draga, nici nu stiu ce sa spun…am ochii in lacrimi.
    Parintii mei sunt aici, bunicii – pe care i-am iubit nemasurat – au plecat si nici eu nu spun „te iubesc” sau „imi pare rau”. Cred ca imi spun ca cele 2 se inteleg de la sine…si ca ii iubesc si ca imi pare rau – cand imi pare.
    M-a emotionat si pe mine scena cu poza de pe cruce.

    je 10 ianuarie 2012 1:08 PM Răspunde
  • Ane, cred puternic in cuvinte, insa uneori ele nu se lasa usor induplecate sa-mi scoata din suflet ce am de spus. Am jonglat arogant cu despartirile lungi si am ajuns intr-un teritoriu emotional pe care mi-e teama sa il explorez. Si aniversarea ta dureroasa a atins cele mai fine coarde din acel teritoriu. Sper ca suntem toti legati cumva, innodati in ceruri, si ca daca noi am piedut capacitatea de a-i zari pe cei plecati, ei, depasindu-ne conditia, au primit dreptul nelimitat de a ne simti iubirea.

    amalia 10 ianuarie 2012 5:51 PM Răspunde
    • Amalia, cum se intampla ca oameni care iubesc cuvintele nu le rostesc la timp? Cum?

      Anemari 11 ianuarie 2012 8:03 AM Răspunde
  • am plans ptr mama si tata.am crezut ca nu voi mai plange dar………am citit si cred ca toata viata vom avea momente de durere.traiesc cu groaza ca fiul meu va plange la fel si suferi ca mine,sper ca nu prea devreme.imi este dor de ei,multumesc

    lumi 10 ianuarie 2012 8:13 PM Răspunde
    • Lumi, mama mea a murit inainte sa implineasca 50 de ani. Eu am deja 41 si ma intreb cat timp mai am. Nu vreau ca fiul meu sa mearga in viata cu niciun fel de regrete in ceea ce ma priveste. Ne spunem de o mie de ori pe zi „te iubesc” si ii reamintesc ca fara el viata mea nu are sens.

      Anemari 11 ianuarie 2012 8:03 AM Răspunde
  • Am citit undeva „cand iti pierzi parintii iti pierzi trecutul”. Asa este, va veni momentul cand nu vom mai avea pe cine sa intrebam ce nazbatii faceam cand eram mici sau la ce ora ne-am nascut sau care ne-au fost primele cuvinte. Te inteleg.Eu l-am pierdut pe tata.

    O porti in suflet in fiecare zi, asadar, continua sa o faci mandra de tine.

    DDiana 11 ianuarie 2012 12:25 AM Răspunde
  • Rascolitor, de-a dreptul, draga mea! Eu n-am incetat nici o clipa sa cred si sa am senzatia ca scumpa ta mama a fost mereu prin preajma, veghind asupra voastra, a celor patru iezi, din cealalta dimensiune. I-am simtit prezenta de multe ori (fie in vis, fie in realitate mult timp dupa „plecarea” fizica) si sunt convinsa ca si tu ai avut momentele tale magice si mistice, chiar daca ratiunea te impiedica sa le iei in serios. Mama ta ar fi fost infinit de mandra si fericita sa-ti impartaseasca realizarile si implinire, sa fie martora la desavarsirea ta ca om minunat. Sunt convinsa ca acolo sus, bucuria ei e mare – desi nu ti-o poate impartasi. Eu marturisesc ca totdeauna am visat-o razand si fericita, chiar daca- in viata – am cunoscut-o si trista, ingrijorata si resemnata. Eu ii pastrez in suflet la fel de vie amintirea de parc-ar fi fost ieri.

    Bonnie 15 ianuarie 2012 6:08 PM Răspunde

Dă-i un răspuns lui lumi Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title