Contract cu iubirea.

Iubire. O iubire pură, onestă, neașteptată dar sper eu meritată. Așa simt eu în primăvara asta.

Mă simt iubită necondiționat, doar pentru că exist.  Mă simt frumoasă, misterioasă, plină de înțelepciune, puternică, năbădăioasă, jucăușă, inventivă…

Așa mă iubește pe mine fiul meu. Nu adoarme fără să mă strige pentru ca să  ne mai iubim puțin, nu uită să mă sărute de ”bună dimineața!”, îmi spune șugubăț  ”iubito” sau ”drăguțo”,  mă jumulește, mă dojenește, îmi sărută mâna duios când gătesc ceva bun sau accept să încălcăm o regulă, mă gâdilă, mă întreabă, mă imită, mă admiră și mă cheamă.

E atâta iubire în trupușorul ăsta mic, atâta dăruire…E o lecție de viață fiecare zi petrecută cu el.  Îmi doresc să crească înalt ca bradul, să înflorească, să fie puternic si fericit, dar nu vreau să pierd nimic din ceea ce trăim acum.

Să-mi promită cineva că nu o să crească prea repede, că o să mă vrea mereu în viața lui, că n-o să fiu niciodată ”cicălitoare, bâtrână, enervantă…”.

Eu promit să parchez neobosită mașinuțe, să nu mă supăr când îmi decupează cearceaful cu foarfeca sau îmi arestează clamele de păr, că mă abonez pe viață la ”Tirex Expres” și la ”Să gătim cu Tom & Jerry”, că am să continui să semnez condica weekend de weekend la ”Țăndărică”, în parc, la cinema, petreceri de copii… Promit!

 Vreau să semnez un contract cu clauze precise de iubire necondiționată. Unde să semnez?

Oamenii buni se întâlnesc pe 6 decembrie.

Iubesc oamenii, am spus asta de foarte multe ori. Îi iubesc atât de mult încât nu am niciodată cu mine plasă de siguranță. Vibrez cu toată ființa la gânduri bune,
idei înălțătoare și cauze umanitare. Iubesc oamenii așa cum sunt ei. Dar cel mai mult îi iubesc atunci când își unesc forțele pentru ca să facă ceva bun.

Andreea Sorescu, de la Asociația Învingem Autismul, vrea să integreze 23 de copiii cu autism. Nu și-a propus să salveze lumea pentru că nu poate. Dar și-a propus să înceapă salvarea lumii cu cei 23 de copii. Pentru că integrarea costă
bani, Andreea a decis să-i strângă într-un cadru festiv pe 6 Decembrie, împreună cu Moș Nicolae. Nuami Dinescu, un alt om bun, s-a alăturat Andreei și va prezida seara specială.

Karaoke,vin bun, plăcinte gustoase, o serie de servicii pentru care puteți licita, toate vă așteaptă dacă doriți să vă alăturați grupului de oameni buni care încep salvarea lumii cu 23 de copii.

Vă aștept pe 6 decembrie la ora 18:00 în Club Fabrica de pe strada 11 Iunie nr. 5o.

Comunitatea familiilor adoptatoare.

Vorbesc şi scriu de trei ani despre adopţie şi sunt de doi ani mămică adoptatoare. Am parcurs paşi uriaşi dar uneori m-am târât în ritm de melc. Am plâns, am râs, am orbecăit pe cărări ceţoase, am sperat, am oftat…dar mereu am crezut că înapoi nu se poate.

Am primit, pe parcursul acestor ani, întrebări despre adopţie, despre unde să începem, ce să facem, cum..şi am răspuns cum m-am priceput eu mai bine.

Şi cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta, soarta a vrut ca eu sa intru în contact cu Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare, asociaţie înfiinţată la Timişoara de către Simona Czudar. Simona are şi ea o prinţesă adoptată iar povestea ei seamănă izbitor cu a mea. Deşi ne-am întâlnit doar virtual am simţit că am întâlnit o soră.

Simona vrea să înfiinţeze o filială şi la Bucureşti iar eu,  alături de Dana Pluhovici şi Andreea Sorescu,  susţin cauza. Psihologi, avocaţi şi asistenţi sociali vor da o mână de ajutor pentru ca alte familii să nu mai orbecăie în necunoscut, să nu se mai simtă izolate, să aibă un spaţiu sigur în care să-şi formuleze temerile şi întrebările. Sesiuni de comunicări pentru familii adoptatoare, traininguri, consultanţă juridică, baze de date cu medici şi psihologi cu experienţă de lucru cu copii adoptaţi, ajutor psihologic şi o comunitate de părinţi adoptatori şi copii adoptaţi, asta îşi propune Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare.

Dacă eşti un părinte adoptator sau un părinte care îşi doreşte să adopte vino la întâlnirea noastră din 19 noiembrie la Bucureşti. Scrie-ne la  adorcopiii.office@gmail.com

Mai multe informaţii la http://adorcopiii.com/

Doi ani de VIAŢĂ

Pe 8 octombrie anul acesta s-au împlinit doi ani de când trăim altfel, de când sunt mama lui Emi, de când apartamentul din Rahova a căpătat culoare şi viaţa are un ritm diferit.

Acum 2 ani, pe 8 octombrie,  Emi venea acasa definitiv. Era mic, speriat, tăcut…Doi ani au trecut foarte repede pentru că viaţa nu stă să ne aştepte. Şi Emi a crescut cu fiecare zi  invăţându-mă ce înseamnă să iubeşti necondiţionat, să te joci, să fii prieten, să te bucuri şi să fii trist.

Am trăit ultimii doi ani la extreme, între fericirea supremă de a fi mama unui asemenea îngeraş şi disperarea orelor de febră, a nopţilor cu tuse, a controalelor medicale (nas, ochi, gât, urechi, picioare, inimă). Am trăit emoţiile serbărilor de la grădi, a lui Moş Crăciun şi a Iepuraşului, a zilelor de naştere, a concediilor de vară…Am văzut zeci de piese de teatru de copii, participat la alte zeci de petreceri de zile de naştere de prichindei, bătut cu sfinţenie toate parcurile din Bucureşti, ne-am plimbat pe role, pe gheaţă şi pe bicicletă, am învăţat să înnotăm, ne-au refuzat la cursurile de dans, ne-au acceptat la cursurile de pian, am participat la toate concursurile anunţate la grădi, a mers la film, am mers la muzee…

Nimic din ce am trăit în aceşti doi ani nu seamănă cu viaţa pe care am trăit-o înainte. Emi mi-a schimbat viaţa, mi-a demonstrat că oricât de organizat eşti atunci când ai un copil trebuie să faci faţă imprevizibilului. Am învăţat despre limitele mele, despre resursele mele nebănuite şi despre nevoia mea de a fi iubită aşa cum mă iubeşte Emi când mă pupă dimineaţa şi-mi spune că trebuie să mă trezesc pentru că el nu are cu cine să se joace. Şi am mai învăţat că partenerul meu de viaţă este cel mai bun tătic din lume. Nu ştiu să descriu în cuvinte cum este să-ţi priveşti soţul şi fiul parcând maşinuţe, urmărind un meci de fotbal, mergând de mânuţă prin parc, discutând despre treburi de băieţi, făcând duş împreună….

Da, a fost şi greu dar despre greul ăsta nu vreau să-mi mai amintesc.

Anul acesta, pe 8 octombrie, am sărbătorit doi ani de viaţă. Am mers în parc şi ne-am dat în maşinuţe, ne-am plimbat cu trenuleţul, am sărit la saltele şi ne-am dat pe topogan. Apoi ne-am pupat si gâdilat, ne-am uitat la X Factor (emisiunea favorită a lui Emi) şi am adormit fericiţi pentru că ne avem.

Despre daruri.

Fiul meu, Emi, mi-a adus în viaţă nu doar lumină, bucuria jocului, veselie, ci şi o serie de prieteni noi, de oameni care s-au strâns în jurul meu cloşcă şi m-au ajutat să înţeleg, să caut, să identific fie un medic, fie o carte despre creşterea copiilor sau un loc de joacă. Emi mi-a adus în fapt o reţea umană pe care nici măcar nu o intuiam.

De la două familii cu copii, câte cunoşteam înainte de a-l găsi pe Emi, am ajuns astăzi să cunoaştem zeci de familii cu care ne vizităm, ne întâlnim la locul de joacă, mergem în parc sau la teatru… Este incredibil ce trăiesc!

Unul dintre preţioasele daruri se numeşte Andreea Sorescu. Când mi s-a spus că  Emi ar putea fi autist, multe voci din jurul meu au rostit numele ei. Cu toţii insistau să mă sfătuiesc cu Andreea. Când auzi numele unei persoane din atâtea guri, din medii diferite, eşti nu doar impresionat ci şi curios.

Ştiu că am vorbit la telefon cu Andreea, preşedinta asociaţiei Învingem Autismul,  şi m-am prezentat apoi într-o duminică la sediul asociaţiei pentru ca să ne jucăm cu copiii. Atunci l-am cunoscut şi pe Tomi, fiul special al Andreei, care este astăzi unul dintre prietenii dragi ai lui Emi.

Am descoperit o tânără mămică, plăpândă dar energică, hotărâtă, implicată, aplecată către toate poveştile (nu puţine) ale mămicilor copleşite de griji ce au venit să-i ceară ajutorul. Da, pe Andreea a mânat-o în luptă Tomi, dar ea a ales să lupte nu doar pentru fiul ei ci pentru toţi copiii speciali.

Când îmi este greu, sunt obosită sau copleşită de griji, mă gîndesc la mărgelele Andreei (poartă mereu mărgele asortate cu hainele), la silueta ei zveltă, la bluzele ei înflorate, la sprâncenele arcuite mereu a mirare şi curiozitate şi-mi spun că dacă ea poate să râmână tânără, frumoasă şi dedicată, atunci nici eu nu am voie să abdic.

Andreea luptă în fiecare zi a vieţii ei pentru ca toţi copiii suferind de autism să aibă acces la lucruri simple, la îndemâna copiilor tipici, precum:  grădiniţă, şcoală, săli de teatru, muzee. Destul de des părinţii copiilor diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autismului se confruntă cu refuzul de a avea acces la învăţământul de masă.

Andreea, prin asociaţia pe care o conduce, promovează acum proiectul „Copiii cu autism merg la şcoală”, urmărind să crească gradul de integrare în învăţământul de masă şi astfel şansele la o viaţă idenpendentă pentru copiii atipici. Astfel, 16 copii sunt pregătiţi pentru şcoală, iar 30 de cadre didactice sunt instruite pentru a putea înţelege nevoile speciale ale copilului cu autism în procesul de integrare şcolară.

Dar proiectele au nevoie de bani pentru a prinde viaţă. Şi eu vin să vă rog să mă ajutaţi să-I ofer un dar Andreei: fonduri pentru ca acest proiect să prindă viaţă.

Intraţi pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/, creaţi  un cont, alegeţi secţiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alegeţi Bucureşti de pe harta galbenă şi votaţi proiectul Copiii cu autism merg la şcoală! Data limită: 30 septembrie.

Dar din dar…